În toamna anului 1948 am fost adus de la securitatela închisoarea din Sighetul Marmaţiei şi introdus în celula 72 de la etajul doi. Privind de jur împrejur am observat doar două vase specifice unei celule de puşcărie. Nimic altceva.

Atunci mi-am zis: Iată-mă la un început de drum pentru care mă pregătisem... Doamne ajută-mă!

Un monstru îmi urca greoi din piept spre gât. Mă sufoca într-un huruit îngrozitor cu urlete, cu gemete. Nu înţelegeam ce se întâmplă, unde sunt? Simt o mână pe frunte şi aud un glas stins:

-Aurel, mai trăieşti ?

Am recunoscut cu greu vocea lui Silviu Murgu şi iar n-am mai simţit nimic.

Oscilaţia aceasta zănatică între tortură şi frig, preferând întotdeauna una celeilalte, timpul se deformase.

Zilele nu mai aveau nume. Sărbătorile dispăruseră într-un hău de parcă n-ar fi existat niciodată.

În faza în care am ajuns bătaia era cel mai uşor mijloc de tortură. Preferam bătaia -oricât de greu ar fi fost- celorlalte mijloace de tortură.

După ce şi ultima încercare de a scăpa n-a reuşit, m-am simţit abandonat de Cer şi de tot ce mă înconjura, ca niciodată.

După mai multe schimbări (pentru văruit) era deja toamnă. Am ajuns într-o cameră mai mare la parter ( mi se pare 1 Biserică).

Dintre cei cunoscuţi anterior numai Vamanu era cu mine. În cameră erau în jur de 20 de persoane.

Începuse să mi se infiltreze în minte ideea sinuciderii.

Îmi anihilaseră voinţa, îmi provocaseră acea refulare patologică de a nu mai tolera nici un gând real sau ireal pe care să nu-l spun.

Timpul trecea enorm de greu. Parcă se diluaseră clipele, mărindu-se astfel durata supliciilor. Pierdusem noţiunea zilelor ce fiecare în parte păreau o veşnicie. Imi răsuna în inimă acel Doamne, nu mai pot... De ce nu mă iei la Tine?

Timpul trecea destul de greu, în special sub presiunea necazurilor fiziologice de care am amintit. Din această cauză deveneam din ce în ce mai nervoşi, mai puţin accesibili. Mâncarea slabă conta mai puţin. Căutam -totuşi- să ne menţinem moralul, ridicându-ne deasupra acestor mizerii care ne împrejmuiau.

Îmi făcea impresia că suntem o mulţime de robotizaţi fiecare, trăindu-şi tragedia în sine, dar cărora li se mai lăsa un spaţiu să mai poată şi zâmbi din când în când.

Mă gândeam oare ce urmează? Şi dacă nu cumva se vor repeta aceleaşi lovituri pe care le simţeam după fiecare plecare (la canal, a unora), iar eu rămâneam tot la Piteşti.

În camera în care fusesem introdus atmosfera era asemănătoare cu cea de la Piteşti din ultima perioadă. Cu comitete de demascări, scormoneli continui prin cutele cele mai dosnice ale creierului după cine ştie ce fărâmă de amintire rătăcită pe acolo.