vezi galerie foto (10 foto)
Pr. Dumitru Zamisnicu
"Poporul nostru n-a rezistat de-a lungul veacurilor prin numărul mare de locuitori - ca rasele galbene; nici prin democrație - ca elinii; nici prin puterea armelor și a dreptului - ca romanii; nici prin iscusința tehnicii - ca alte neamuri. Poporul nostru s-a salvat întotdeauna prin credință."
  • 14 Octombrie 1910
  • Erbiceni, Iași
  • preot
  • 8 ani
  • Iași, Galați, Aiud, Ostrov, Socola
  • 15 Martie 1974
  • Bălteni, Probota, Iași
    • Credința în zeghe. Preot Dumitru Zamisnicu - Evocări

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Aveam la Fedeleşeni, în comuna Brătuleşti, judeţul laşi, o soră după trup. Venea pe la noi şi ne tot vorbea de preotul lor de-acolo, Zamisnicu. Eu o auzeam dar nu prea o luam în seamă, ştiind că sora mea cam iubeşte şi laudă popii. Ba chiar îi mai ziceam: 

- Lasă că ştiu eu că tu îi lauzi... Îi tot un popă şi, în fond, asta li-i şcoala: să intre în inima poporului.

S-a făcut mai apoi că am avut nevoie de a mă duce la Tg. Frumos. Întorcându-mă spre casă, sub deal la baltă am ajuns din urmă nişte oameni din Hândreşti. Unul din ei se dă în tovărăşie de drum cu mine.

Printre altele, omul îmi spune că la Brătuleşti a venit un preot care se întrece cu şaga, îi prea din cale-afară. Însă ceea ce face el îi la rău timp, şi lucrează cam cum exagerată îndrăzneală. Ce am mai vorbit apoi nu interesează să spun, însă mi-am pus în minte să mă duc la acest preot spre a-l examina eu însumi. Am tot întârziat până aproape de postul Sf. Apostoli Petru şi Pavel, când alţii au luat-o înaintea mea şi au adus vestea că n-au mai văzut preot ca el. "Cu adevărat acesta este preot", spuneau. În ziua de 29 iunie 1957, ne-am pregătit mai mulţi şi ne-am dus la el.

Slujba se ţinea la Fedeleşeni. Ajunşi la biserică nu am avut timp nici a-i săruta mâna, că el ne-a cuprins grabnic pe toţi şi ne-a sărutat. Încă nu începuse slujba şi eu i-am cerut să mă mărturisească, fiindcă nu mă mărturisisem în postul acela. Mă aşteptam de la părintele la o laudă, la o felicitare, că postul fusese lung şi eu m-am ferit cu patul iar în ce priveşte masa nu mâncasem deloc carne, din celelalte mai înfruntându-mă. Dar n-a fost de fel aşa! Am să redau, atât cât se poate spune, modul în care a decurs mărturisirea. Aşadar, mă ia părintele în primire:

- Ei, ia spune fiule, cum te numeşti? Îi spun.

- Zi-i, continuă el, de când nu eşti mărturisit?

- Din postul mare, părinte.

- Şi ce păcate ai mai făcut de atunci şi până acum?

- Dar de postit, ai postit?

- Da, părinte! Am ţinut postul cu patul, iar cu mâncarea m-am ferit numai de came. Lapte, ouă, brânză am mai mâncat că, de, îi timpul muncii, şi ...

- Da, frate, îmi zice, dar numai catolicii dezleagă posturile la fructul alb, ori noi nu suntem catolicii.

- Da, părinte, dar să vedeţi că nici nu prea am avut cartofi şi nici fasole...

- Cum aşa, dar de ce nu ai vândut laptele, brânza sau ouăle să fi cumpărat cartofi ori fasole? Să ştii că nu-ţi dau Sfânta Împărtăşanie!

Am rămas mirat, fiindcă eram acum în vârstă şi la mulţi preoţi mă mărturisisem, dar nu întâmpinasem unele ca acestea. L-am mai auzit spunându-mi, pe când eu meditam la cele petrecute: ”Nu degeaba, doar este scrisă pravila Sf. Posturi în cărţile sfinte..."

Îmi amintesc că înainte de Sf. Liturghie ţinea o predică stând în genunchi, despre viaţa sfântului din ziua aceea. Atunci a ţinut predica despre Sfinții Apostoli Petru şi Pavel, însă în aşa fel, că multora dintre cei care erau în biserică le curgeau şiroaie de lacrimi.

La Sfânta Liturghie se ruga, de asemenea în genunchi, pentru cei bolnavi, pentru vrăjmaşi, pentru înaltele stăpâniri, pentru cei în nevoi şi pentru toţi ceilalţi, aşa cum este practica liturgică.

A mai ţinut o predică după Sf. Evanghelie, tot în genunchi. A explicat la lume că Sf. Liturghie se compune din trei părţi, şi anume: a catehumenilor, a celor chemaţi şi a credincioşilor, arătând câte ceva despre fiecare dintre acestea. Înainte de a spune ”Cei chemaţi...", a atras
atenţia la popor ca cei care n-au ţinut postul ce tocmai se terminase, să iasă din Sf. Biserică, mai încolo puţin. ”Eu nu dau afară pe nimeni, a spus, că nici nu-l ştiu pe acela, însă îmi fac datoria faţă de Domnul care vorbeşte prin Proorocul Ezechiel: ”Te-am pus păstor peste creştini, să spui celui rău: răule, vei muri pentru nelegiuirea pe care o faci!” Şi tu, ca preot, să nu-i spui să se întoarcă de la calea lui cea rea?! Iată dar, fraţilor, ceea ce mă face să insist. Dumneavoastră puteţi să nu ascultaţi, însă aicea de faţă este Împăratul Împăraţilor, este Mântuitorul Hristos şi împreună cu El mulţimea cea mare a îngerilor. El porunceşte şi îngerii execută. Mâine-poimâine, pentru neruşinarea şi încăpăţânarea ta cine ştie ce poţi păţi, şi te întrebi apoi de ce?! Ei, să ştii, că din pricina aceasta!”

La auzul acestora, toţi cei care se ştiau, căutau să iasă. După împărtăşire săruta pe fiecare, ca un tată duhovnicesc. 

Cunoscându-l apoi mai bine, am aflat şi de la alţi credincioşi că atunci când cerea cineva pe părintele pentru mărturisire, îi spunea: ”Eu te mărturisesc, însă uite cum: dacă tu te hotărăşti să părăseşti toate. Adică dacă fumezi, să te laşi; rachiu să nu bei, jocuri să nu-ţi trebuiască şi să ţii posturile cu sfmţenie. În felul acesta poţi să te mărturiseşti la mine, astfel nu pot să-ţi dau dezlegare". Şi mai spunea părintele la unele pomeniri: ”Cei ce voiţi a uşura pe iubiţii noştri cei răposaţi, trebuie să părăsiţi rachiul, tutunul, înjurătura, minciuna şi vorbele rele, spre a fi primite rugăciunile noastre. De aceea, rog pe d-nii consilieri ai Bisericii să-mi facă cunoscuţi pe unii ca aceştia ca să nu le mai citesc pomelnicele, că mai rău le pricinuiesc răposaţilor. Rugăciunea păcătosului se preface în blestem, aşa spune Psalmistul şi Proorocul David. ”Prin buna lor purtare creştinii să-şi pomenească răposaţii”, spune şi Sf. Ioan Gură de Aur.”

Iar pentru că am vorbit despre consilieri, îmi aduc aminte că înainte de a se începe repararea bisericii, aşa li s-a adresat părintele: "Dragii mei, ştiţi prea bine că avem nevoie să strângem ceva bani pentru repararea Sf. Biserici, însă vă rog şi iar vă rog, să nu primiţi niciun ban de la cei nevrednici, spre a nu întina cu nevrednicia lor sfântul lăcaş al Domnului".

Apoi, vreau să mai spun că atunci când umbla cu icoana Sf. Naşteri a Domnului în ajunul Crăciunului, după ce cânta troparul naşterii, la sărutat icoana, întreba pe cei din casă: "Care aţi mâncat de dulce?" Şi dacă nu pricepeau, întreba iarăşi: "Care aţi postit, şi care nu?" Celor care răspundeau că au postit le dădea sfânta icoană s-o sărute, iar celorlalţi, nu. "De aceea carnea în sfintele posturi nu-i binecuvântată spre a se mânca, zicea, că vă spurcaţi buzele şi nu vă este astfel îngăduit să vă atingeţi de sfânta icoană!" Omul, gazda, voia să-i dea un mic dar,
însă el nu voia să primească nimic de la cei ce s-au înfruptat cu de dulce.

S-a întâmplat într-un an ca soţia răposatului preot N.C. să-i facă praznic în postul mare al anului 1958. Părintele Dumitru Zamisnicu a învăţat-o să facă masa în ziua de sâmbătă, fiind dezlegare la vin şi undelemn. Ea însă a făcut masa joi. Au slujit şi alţi trei preoţi, care împreună cu cei din comitetul parohial şi cei prezenţi au mâncat şi au băut, numai părintele nostru nu. A mai trecut apoi ziua de vineri iar sâmbătă, la slujbă, păstorul nostru cel blând, care săruta şi îmbrăţişa pe oricine, cum s-a supărat! Mai întâi a pus pe dascăl să caute într-o sfântă carte despre rânduiala postului mare şi să citească ce scrie acolo. Şi a citit că în rânduiala acestui post e dezlegare numai sâmbăta şi duminica la vin şi undelemn, iar canoanele afurisesc pe mirenii şi caterisesc pe preoţii care fac altfel. După aceasta, părintele a fost foarte critic. A început cu dascălul, cu epitropul, cu comitetul parohial, terminând cu credincioşii prezenţi la slujbă. Cel de care nu te-ai fi despărţi niciodată, cel care te făcea să uiţi de toate cele pământeşti, cel care îţi dădea aripi şi te înălţa până la cer, pentru călcarea legii s-a schimbat cu totul. Şi cel vinovat, şi cel nevinovat, şi-ar fi dorit mai curând să nu se fi aflat în faţa unui aşa intransigent judecător. Cu toţii purtam pe feţe şi în suflete întristarea, iar obrajii ne erau roşii de jenă. Văzând părintele că dojana lui a frânt inimile tuturor, chiar şi ale celor străini care s-au întâmplat a fi martori, a început a ne unge şi obloji rănile, zicând:

”Iubiţii mei, pentru că vă iubesc mult, de aceea v-am şi mustrat atât de aspru. ”Cine cruţă nuiaua urăşte pe fii”, spune Sf. Scriptură. Să mă iertaţi deci, eu nu v-am cruţat pentru că vă iubesc! Dacă vă veţi îndrepta, vă voi ierta şi vă voi iubi încă mai mult ca până acum". Mă gândeam eu atuncea, şi încă mă mai gândesc şi acum, dacă în faţa lui, a unui slujitor a lui Iisus Hristos nu puteam sta şi-mi venea să mă ascund de ruşine, ce voi face deci în faţa Dreptului Judecător, Cel ce ştie toate ale noastre, inclusiv gândurile?!


Au trecut apoi postul mare şi Paştele, şi a venit sărbătoarea Învierii Domnului. Conform tradiţiei, la Fântânele se face pomenirea morţilor. În anul acela despre care spun eu, 1957, primul la noi al părintelui Zamisnicu, oamenii au venit cu coşuri şi traiste încărcate cu pască şi cozonaci, după cum ştim că se întâmplă peste tot la Sf. Paşti. La poarta bisericii, potrivit obişnuinţei, erau puşi oameni de pază care opreau pe neamuri (căldărari, corturari ş.a.) ce dădeau năvala. Părintele a stat mult în aşteptare, făcând linişte. Apoi a început a citi pomelnicele, solicitând în continuare tăcere: ”Dacă cu adevărat aveţi dragoste de cei mai înainte răposaţi ai noştri, nu numai preotul, ci cu toţii să ne rugăm!”, ne îndemna el. După ce s-au terminat pomelnicele de citit şi s-au sfințit colivele, neamurile au dat năvala într-atât încât l-au prins pe părintele la mijloc, şi cu toţii la el: ”Daţi-mi şi mie, părinte!”, ”Daţi-mi şi mie ... !” Oamenii din sat îi mai brânceau şi-i mai opreau, că doar o mai rămâne şi pentru părintele ceva. Părintele însă împărţea pască şi cozonaci în stânga şi-n dreapta. Eu cu anevoie am izbutit, apropiindu-mă de el, să iau câteva bucăţi de pască să am de hrană pe drum. După ce s-a terminat, a pornit şi părintele spre casă fără nimic din câte pomeni s-au adus.

Dar nu numai faţă de neamuri se purta aşa. În parohie părintele avea şi secta adventistă, cât încă şi creştini ortodocşi tradiţionali. El însă nu-i critica, ci din contra, îi iubea şi le arăta multă dragoste, mergând chiar şi la unele adunări ale lor. Zicea odată în Sf. Biserică despre adventişti: ”să nu-i urâţi, că ei sunt buni creştini, însă din pricina noastră, a preoţilor, s-au depărtat de Societatea Creştină şi de Sf. Biserică. Păcatele noastre i-au smintit pe dânşii. Ei nu venerează Sf. Icoană însă noi, creştinii, dacă o venerăm numai cu buzele, cu nimic nu suntem mai buni ca ei. Fiindcă omul dacă nu-i spiritual, este asemenea vopselei care dă chip icoanei. El îi idol care are ochi dar nu vede, nu pricepe cele duhovniceşti şi spirituale. Asemenea şi icoana este un idol pentru el. El vede vopseaua, nicidecum chipul blând şi smerit al sfmţilor. Material este; material vede! Creştinii care sunt spirituali văd chipurile de pe icoane vii, le văd vorbindu-le, le văd privindu-i, le văd întristându-se de păcatele lor; dar şi bucurându-se pentru cele duhovniceşti ale lor!”

De asemenea, îndemnând poporul a nu avea obiceiul de a vorbi de rău semenii, printre altele ne-a spus o pildă: ”Mergeau trei persoane pe drum, foşti colegi de şcoală (acum în floarea vârstei), vorbind despre virtuţile pe care le-au practicat spre a le folosi în viaţă. Unul dintre ei a zis către ceilalţi: ”Eu mi-am ales mai bine a lăuda decât a vorbi de rău pe cineva”. Mai mergând ei încă, iată că dau peste un leş de câine într-un şanţ; împuţit, plin de viermi şi cu dinţii dezgoliţi. Unul dintre ei zice: ”îi mort de mult, s-a şi împuţit!” Altul: ”Nici păr nu mai are, îl mănâncă viermii!” Însă cel ce se învăţase a lăuda, a zis către ceilalţi: ”Da, dar ia uitaţi-vă şi vedeţi ce dinţi albi şi frumoşi are!”. Iată aşadar, pornind de la această pildă şi extinzând, zice, putem înţelege că şi fiecare om, oricât de păcătos ar fi el, tot are şi ceva bun. Însă noi toate faptele lui rele i le scoatem la iveală şi i le popularizăm, arătându-le încă şi mai mari decât sunt, dar pe cele bune nu le arătăm, ci le trecem cu vederea ca şi cum n-ar fi. Cel ce pururea vede răul numai în sine este asemenea celui pus să care o desagă, însă cel ce vede doar greşelile altora este asemenea celui care mai adaugă o desagă la cea pe care a fost silit s-o poarte deja."

Totuşi părintele era cam neiertător cu cei care încălcau canoanele şi regulile bisericeşti. Vreau, în legătură cu asta, să spun că într-o duminică făcea slujbă în Sf. Biserică din Fântânele. Luau parte mai multe persoane venite de prin împrejurimi, iar alţii de la mari depărtări, dintre care şi noi. În biserică erau mai multe femei cu capul descoperit, iar fetele părintelui printre ele. N-a durat mult şi, făcându-se loc de predică, a ieşit părintele din Sf. Altar şi a căzut în genunchi. Cade în genunchi tot poporul după el. Părintele începe să spună că "Gospodinele când mătură casa, trag ele cu mătura, însă tot mai rămâne pe la vreun ungher al casei nemăturat. Aşa şi la noi, aicea, mai sunt unghere care trebuie curăţite şi dat gunoiul la iveală. Ia hai să citim şi să auzim ce zice Sf. Apostol Pavel!" Deschide Noul Testament şi începe să citească din Corinteni. A citit tot capitolul. S-a ridicat apoi din genunchi şi a zis: "Rog deci pe dl. epitrop şi pe dl. consilier ca de azi înainte, pe acele creştine care nefiind de faţă şi nu ştiu, să se ducă acasă şi să le acopere pe cap ca nu cumva să vină la Sf. Biserică cu capul neacoperit, scutindu-mă în acest mod pe mine de situaţia jenantă de a le arăta uşa de ieşire din Sf. Lăcaş al lui Dumnezeu". Cum au procedat cele vizate, nu cred că mai e nevoie de spus.

Spun însă întâmplarea cu potirul. Zicea părintele odată, la o slujbă: "Rog să găsiţi un meşter care să-mi facă un potir din lemn, şi aş dori să-mi croiţi şi veşminte din in. Vreau în schimb ca toată turma încredinţată mie, şi eu în primul rând, să avem suflete de aur. Să avem sufletele
mari, să se înalţe pururea spre Dumnezeu; să fie bogate în daruri Dumnezeieşti". La auzul acestora cu potirul, eu nu prea eram de acord şi mă intrebam în mintea mea: ”De unde oare a mai scos-o şi pe aceasta?” Peste vreo două săptămâni sau trei, am găsit o carte cu titlul ”Îndrumarul pentru creştinul ortodox". Am citit în ea: ”Biserica poate să nu fie măreaţă, să nu fie suflată cu aur, poate să fie o Biserică simplă, smerită în evlavia ei, dar nădăjduitoare spre cer". Apoi, mai documentându-mă eu, dau de Sfântul Ioan Gură de Aur, care zice: ”Odinioară erau potire din lemn, dar preoţii de aur". Am scris aceasta ca s-o ţin minte şi am înţeles care era scopul părintelui. Şi noi, credincioşii, i-am făcut potirul cum l-a vrut...

Toate acestea au fost în câşlegile de iarnă. Am mai fost la el pe 18 sau 19 martie 1958. Şi au mai trecut lunile aprilie, mai şi iunie, iar în luna iulie, cam pe la mijlocul ei, a fost ridicat şi dat la închisoare. De ce şi cum, nu ştiu!

(Autor necunoscut, text preluat dintr-un caiet cu însemnări primit de la credincioşi din comuna ieşeană Şipote, reprodus în Credința în zeghe. Preot Dumitru Zamisnicu - Evocări, ediție îngrijită de Dumitru Zamisnicu, Editura Universitas XXI, Iași, 2013, pp. 14-21)

Comments   
  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#1 ioana o piatra » 16-03-2015 14:02

Să ne fie învăţătură şi nouă, nevrednicilor de acum, toată spusa acestui vrednic Părinte, păstor de suflete! Dumnezeu să-l primeasca in Rai! Cine ştie cât o fi pătimit, sărmanul, prin închisori...
Aşa predici dure ne-ar fi de folos şi nouă in Biserică, chit că unii credincioşi mai slabi ar putea da bir cu fugiţii şi ar merge la preoţi mai îngăduitori. Aceştia din urmă, însă, ar trebui să ştie că nu trebuie sa lase nicio iotă din cuvântul Domnului, că nu lasă de la ei! Adică nu sunt în măsură să facă excepţii de la regulă.. În zilele noastre, atâtea excepţii s-au făcut şi atâtea compromisuri şi îngăduinţe s-au acceptat, că nimeni nu mai ştie de fapt că albu-i alb şi negru-i negru. Ne mulţumim cu tonuri de gri şi ne credem creştini, când de fapt suntem căldicei, ba chiar reci de-a dreptul... Dumnezeu cu mila!

ioana o piatra

  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#2 Elena Ungureanu » 08-01-2017 21:02

Un preot martir, pe care il cunoaste mama mea care mergea la slujbe in Silistea, Suceava. Preotul se ruga cu lacrimi in genunchi. Postea foarte mult, dormea cu capul pe o cărămidă si avea vedenii. A fost torturat de comunisti pentru credinta. Este unul dintre marii duhovnici ai Romaniei.

Elena Ungureanu

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Închisoarea i-a apropiat pe unii oameni mai mult de Dumnezeu, i-a făcut să aibă o inimă mai bună. Acolo, dacă-l aveai pe Dumnezeu în inimă și în lăuntrul tău, nu sufereai, nu erai afectat și nici compromis." Pr. Roman Braga

Ultimele comentarii

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori