Adeseori îl priveam admirativ și-l studiam pe furiș, povestește Ion Dima... Gheorghe Manu avea atunci cincizeci și patru de ani. Purta ochelari cu lentile foarte groase, nu era prea înalt și părea foarte modest, prea modest pentru ce era... Nu avea nimic din temeritatea luptătorului revoluționar și nici ascunzișurile sau cinismul oamenilor politici. Era profesorul calm, stăpân pe cunoștințele sale și gata să le comunice altora.

După declanșarea așa-zisei reeducări nonviolente de la Aiud, se fac presiuni asupra sa pentru a-și renega ideile politice. Refuză orice compromis. Urmează represaliile. Este internat în celula tuberculoșilor, ”îl așează singur într-un pat”, povestește Nicolae Goga, fost deținut politic la Aiud:

”Tot trupul era o rană. Avea escare peste tot. Din încheieturi curgea puroi. Încercam, în fiecare seară, să-i dăm să bea apă, iar doctorița, deși n-avea voie, îi făcea perfuzii. Înainte de a muri, Manu m-a chemat la patul său și mi-a zis: Să le spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis. Să ne vedem dincolo!” Am dat mâna cu el. Mi-a făcut un semn care părea să fie o înbrățișare. A murit a doua zi, dimineața. Cred că atunci am pierdut unul din cei mai mari intelectuali pe care i-a avut România”

(Radu Ciuceanu - Intrarea în tunel, Editura Meridiane, 1991, pag. 331)