vezi galerie foto (18 foto)
Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa
"În închisoare, fără Dumnezeu, fără rugăciune și fără iertare nu puteai să supraviețuiești."
  • 23 Noiembrie 1925
  • Mahmudia, Tulcea
  • student
  • 21 ani
  • Piteşti, Gherla, Jilava, Aiud, București, Galați
  • 21 Noiembrie 2006
  • Mănăstirea Petru Vodă
    • Șapte cuvinte către tineri
    • Christ is calling you. A course in catacomb pastorship
    • Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditaţii religioase
    • Războiul întru Cuvânt. Cuvintele către tineri și alte mărturii
    • Homo americanus. O radiografie ortodoxă
    • Mărturisitorul prigonit. Predici, eseuri și meditații religioase
    • Suferinţa ca binecuvântare
    • Testamentul părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic și șapte evocări
    • Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora
    • Cuvinte vii
    • Introducere în omiletica Părintelui Gheorghe Calciu
    • Fiți jertfelnici! De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare
    • Dezgroparea Părintelui Calciu. Dosarul unui abuz

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Am scris în paginile acestei cărţi că am cunoscut oameni de excepţie, adevăraţi martiri ai neamului românesc sau de o nobleţe angelică, în preajma cărora am simţit cum harul lui Dumnezeu pogorât asupra lor se răsfrânge şi în fiinţa celor din jur. În timpul prigoanei comuniste, prin prezenţa unor astfel de oameni, temniţele din România au concentrat mii de valori ale intelectualităţii, după cum am mai spus, întreaga cremă a neamului românesc.

Unii au fost ucişi prin metode machiavelice, alţii au rezistat fără a mai pune alt preţ pe propria lor viaţă decât, poate, cel de ofrandă în faţa Dumnezeirii. (...)

În acele vremuri tulburi, exterminarea în masă devenise un fel de a doua natură a închisorilor sau un fel de punct terminus pentru fiecare condamnat politic. Odată cu transferarea deţinuţilor dintr-o închisoare în alta, circulau şi informaţiile şi aşa se face că un fapt ieşit din comun ajunsese să fie cunoscut în mai toate mediile de osândă politică. În cele 4 celule din Cazimca Jilavei, ridicată special în incinta Fortului 13, urmau să fie exterminaţi 16 deţinuţi consideraţi a fi deosebit de periculoşi. Între ei, se afla şi Costache Oprişan, o personalitate care a supravieţuit Piteştiului, care aştepta să-i vină sfârşitul: îndelung înfometat, bolnav de TBC pulmonar şi fără medicamente. Văzându-l în cele mai cumplite chinuri, un tânăr din aceeaşi celulă - student la Medicină, în anul III, când fusese arestat - şi-a luat gamela şi s-a îndreptat înspre un colţ al încăperii, fără să fie văzut de gardianul care controla mereu prin "spion". Cu un ciob de sticlă, tânărul student Gheorghe Calciu şi-a deschis o venă de la mână, lăsând să se scurgă o anumită cantitate de sânge. După ce şi-a oprit sângerarea, a aşteptat câteva minute pentru a se decanta şi, cu ultimele puteri ce le mai avea, le-a dus la gura muribundului. Din păcate, în acele clipe, Costache Oprişan trecea într-o lume mai bună...

***

L-am cunoscut pe preotul Calciu multă vreme de la acea întâmplare, când eram în Aiud, într-o perioadă foarte tulbure, cu nori grei deasupra bietelor noastre capete şi a întregii temniţe. În momentul când a fost solicitat pentru a lua parte la "activitatea cultural-artistică", studentul Calciu a răspuns cu francheţe că el ştie ce este reeducarea chiar de la Piteşti, refuzând orice altă discuţie în acest sens.

***

La primul proces al Piteştiului care a avut loc pe 10 noiembrie 1954, studentul Gheorghe Calciu a apărut ca un fulger în boxa acuzaţilor, susţinând cu fermitate că reeducarea a fost făcută de generalul Drăghici, de Nicolschi şi de acel Pantiuşa (Pintilie - nume conspirativ), rus 100 %, care nu era un simplu diavol sau o legiune, ci reprezenta întregul iad cu toate adâncimile şi întunecimile sale. Completul de judecată şi securiştii din sală au rămas uimiţi de atitudinea tranşantă pe care a avut-o şi, fireşte, care comporta o serie de riscuri uşor de bănuit la acea vreme, situaţie în care preşedintele a amânat şedinţa pentru a doua zi. O noapte întreagă, tânărul a fost bătut pentru intervenţia făcută, cerându-i-se ca a doua zi să retracteze cele spuse. În ziua următoare însă, din aceeaşi boxă, mai puternic şi cu o voce mai sigură de parcă ar fi fost la comanda unei unităţi militare, tânărul le-a strigat celor din completul de judecată:

- Cei care au comandat reeducarea şi au dirijat-o din umbră sunt cei pe care i-am numit şi ieri: Drăghici, Nicolschi şi Pantiuşa. Din această clipă, nu voi mai răspunde nimic, până când cei trei criminali nu vor fi lângă mine, în boxă!

Uimirea a fost atât de mare şi efectul atât de puternic, de parcă un uragan ar fi zguduit din temelii clădirea care stătea gata să se prăbuşească. În situaţia ivită, se înţelege, şedinţa a fost reluată şi a treia zi, dar procesul Piteştiului a fost dat peste cap, luând cu totul o altă întorsătură. Acestui om i se datorează salvarea multor colegi de temniţă, aducerea în prim planul vremii a unui adevăr crud, precum şi începutul unei istorii care, vrând-nevrând, trebuia spusă aşa cum a avut loc.

Reacţia studentului Gheorghe Calciu a avut efectul unei bombe şi a rămas ca un protest de luptă împotriva scenariilor ţesute diabolic împotriva luptătorilor anticomunişti.

***

Eram departe de ţară, plecat în exil, în SUA. Fostul student medicinist Calciu, acum profesor la Teologie şi preot, luase hotărârea de a apăra Biserica Ortodoxă Română cu orice risc, indiferent de consecinţe. După ce odiosul regim condus de Ceauşescu a început dărâmarea bisericilor şi prima dintre ele, Biserica Enei, a fost pusă la pământ, adresându-se tinerilor şi, în special, studenţilor de la Teologie, a predicat cele "Şapte cuvinte"  binecunoscute. De fapt, acestea au constat în şapte predici fulminante ţinute în faţa Uşilor Împărăteşti, care reprezentau strigătul de alarmă faţă de netrebniciile sistemului comunist. Era atât de multă lume, încât, nemaiîncăpând în biserică şi în curte, oamenii l-au ascultat din stradă, căţăraţi pe garduri, urcaţi pe maşini şi în copaci.

Drept urmare a acestei îndrăzneli, preotul Gheorghe Calciu a fost arestat, urmând să-şi ispăşească pedeapsa în una din temniţele consacrate de acum deţinuţilor politici din România.

***

Eram în New York şi, prin intermediul presei, al preotului din Biserica Română, am chemat românii pentru a lua parte la demonstraţiile pe care urma să le facem în faţa Consulatului General al României. Am multiplicat fotografii de ale preotului Calciu, apoi le-am aplicat pe pancarte. Luni, ani, până la eliberarea părintelui Calciu, am continuat demonstraţiile, am vorbit la Europa Liberă şi la Vocea Americii, am publicat articole în presa exilului, am anunţat în biserică şi am strigat în faţa geamurilor de la clădirea proprietate a Consulatului Român din New York, până ce am răguşit, până ce vocea nu ne mai putea ajuta.

În cele din urmă, părintele Calciu a fost pus în libertate - şi vreau să cred că demonstraţiile pe care le-am făcut şi de care s-a aflat în întreaga lume au avut efectul scontat.

După eliberare, părintele a avut domiciliu forţat la locuinţa personală din Bucureşti până când, într-un târziu, i s-a dat voie să părăsească ţara, ajungând în felul acesta în SUA.

***

Era 9 august 1985. Pe Aeroportul Kennedy din New York, numeroşi români din exil îl aşteptau pe părintele Calciu şi pentru că era o personalitate urmărită şi urâtă de comunişti, poliţia a hotărât să-i asigure protecţie. Astfel, o gardă puternică de poliţişti, răsfiraţi din doi în doi metri, străjuia în faţa celor care îl aşteptau. Când, în sfârşit, părintele Calciu a ieşit de la punctul vamal, din mulţime s-a strigat:

- Vine părintele!

Poliţiştii care au întors capul au observat puţin cam târziu că, printre ei, rupând cordonul, un cetăţean fugea înspre preot. Doi dintre ei au alergat să-l prindă pe fugar dar au renunţat în clipa următoare, pentru că acesta deja ajunsese la părintele Calciu, cei doi rămânând mai mult timp unul în braţele celuilalt.

- Cine eşti? a fost întrebarea noului sosit.

- Sunt Grigore Caraza. Bine ai venit, părinte!

Trecuseră mai bine de 33 ani de când ne-am văzut ultima dată.

- Îţi aminteşti părinte, Aiud 1952? Iar acum, iată, suntem în 1985, la New York!

Ca într-un film, cred că părintelui i-au revenit în minte amintirile acelor vremi de prigoană, i s-au înrourat genele şi privirile vălurite căutau să străbată prin pâcla grea a samavolniciilor trecute...

***

Pe aeroport, din partea episcopului Nathanael Pop, l-au întâmpinat trei preoţi care i-au dat un rând de straie bisericeşti, o cruce sfinţită, precum şi patrafirul, care semnifica ridicarea tuturor restricţiilor la care fusese supus de către  conducerea bisericii din România, respectiv caterisirea.

La fel de impresionantă a fost întâlnirea cu părintele Roman Braga, şi el fost student la Piteşti, amândoi trecând prin iadul temniţelor comuniste. Cei doi, care nu s-au mai recunoscut, s-au întâlnit apoi într-o îmbrăţişare lungă, surprinsă de presa şi televiziunea prezente acolo, momentul fiind mult comentat de media din SUA.

***

În anii ce au urmat, părintele Calciu a fost prezent la toate acţiunile de protest, peste tot în SUA şi în Europa (Franţa, Germania, Italia, Elveţia, Anglia etc) militând pentru aceeaşi cauză dreaptă: respectarea drepturilor românilor. Îmi amintesc faptul că, în Viena, după ce apăruse seara la televiziune, în ziua următoare părintele a fost acostat pe stradă de o doamnă, care l-a întrebat în limba germană: "Nu cumva Sfinţia ta eşti preotul Calciu, cel care ai apărut aseară la televizor?"

La München, la Radio Europa Liberă, părintele a vorbit de mai multe ori iar o dată, la rugămintea mea, a avut o intervenţie pentru fratele meu Gheorghe Caraza. Pe continentul american, a fost prezent între Atlantic şi Pacific, între Mexic şi Canada şi, trecând graniţa, în Hamilton - la Câmpul Românesc, la Montreal, Quebec, Ottawa, Toronto, Vancouver etc. Peste tot pe unde s-a putut trece, părintele Calciu era nelipsit, atitudinea sa plină de fermitate fiind din greu simţită în România comunistă, în mod deosebit de Securitate şi de acel care, din nenorocire, conducea România acelor ani, Nicolae Ceauşescu.

În decursul istoriei noastre, puţini români au luptat cu atâta dârzenie şi cu atât curaj pentru neamul românesc aşa cum a făcut-o preotul Calciu, de aceea şi-a făcut şi mulţi duşmani, numai că muşcătura lor a rămas fără efect. În treacăt, vreau să amintesc de îndărătnicia şi răutatea unui oarecare Aurel, care n-a urmărit altceva decât să facă valuri favorabile duşmanilor. Cel în măsură să-l apere de drept pe preotul Calciu eram eu şi, pentru că răutatea oamenilor şi numărul votanţilor au câştigat pe moment, ca drept protest mi-am dat demisia din funcţia de vicepreşedinte pentru SUA al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici cu sediul la Geneva, din care părintele făcea parte, renunţând totodată şi la calitatea de membru fondator.

Părintele Calciu este cel care a înfiinţat Romfest-ul, este cel care a luat parte la demonstraţiile ce au avut loc pe întinsul SUA, de la New York, la Washington şi Los Angeles, apoi în Europa, la Paris. Este cel care a dat un suflu nou diferitelor activităţi atât pe teren, cât şi în presă, şi care, la revoluţia românească din decembrie 1989, s-a prezentat în faţa Ambasadei Române din Washington, cerând ambasadorului să predea arhiva şi documentele instituţiei respective. Tot preotul Calciu este cel care, la Los Angeles, după o demonstraţie organizată de Nicolae Popa, a cerut românilor să formeze nişte grupe de voluntari care să meargă la Bucureşti pentru a lupta cu Securitatea ce trăgea în revoluţionari. Printre cei înscrişi să plece voluntari în România, în afară de părintele Calciu şi Nicolae Popa, am urmat eu, Andrei Calciu şi alţii.

Hotărâsem să mă repatriez şi, într-o discuţie dinaintea plecării, părintele Calciu mi-a spus:

- Dacă te hotărăşti să rămâi, vino la Washington şi, cât om mai fi în viaţă, eu voi sluji ca preot iar tu, ca şi cantor, îmi vei da răspuns la strană. Şi-apoi, dragă Grigore, când va fi să murim, ne-om îngropa unul pe altul...

***

Reîntors acasă, m-am bucurat şi am trăit alături de fiecare fir de iarbă românească ieşit în calea mea, am respirat nesăţios cu fiecare por al trupului meu aerul care mi-a lipsit atât de multă vreme şi am păşit sfios pe ţărâna însângerată de atâţia luptători pentru dreptatea neamului. Am crezut că dorul meu se va aduna pentru totdeauna numai aici, în patria mea, însă aleargă încă zbuciumat în jurul unui om atât de preţuit şi atât de drag, părintele Calciu.

(Grigore Caraza - Aiud însângerat)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Au zis unii că eu aş fi mai tare în ispite; dar vă zic că nici eu nu puteam să rezist prin toate încercările prin care am trecut douăzeci şi ceva de ani de zile dacă nu mă ajuta Darul lui Dumnezeu." Pr. Marcu Dumitru

Ultimele comentarii

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori