vezi galerie foto (18 foto)
Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa
"Închisoarea e ca un purgatoriu care te curăță de păcate și mai ales te înalță spiritual. Niciodată n-am fost, nici măcar acum, mai aproape de Dumnezeu decât am fost în închisoare!"
  • 23 Noiembrie 1925
  • Mahmudia, Tulcea
  • student
  • 21 ani
  • Piteşti, Gherla, Jilava, Aiud, București, Galați
  • 21 Noiembrie 2006
  • Mănăstirea Petru Vodă
    • Șapte cuvinte către tineri
    • Christ is calling you. A course in catacomb pastorship
    • Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditaţii religioase
    • Războiul întru Cuvânt. Cuvintele către tineri și alte mărturii
    • Homo americanus. O radiografie ortodoxă
    • Mărturisitorul prigonit. Predici, eseuri și meditații religioase
    • Suferinţa ca binecuvântare
    • Testamentul părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic și șapte evocări
    • Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora
    • Cuvinte vii
    • Introducere în omiletica Părintelui Gheorghe Calciu
    • Fiți jertfelnici! De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare
    • Dezgroparea Părintelui Calciu. Dosarul unui abuz

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Nimic în lumea aceasta văzută si nevăzută nu este întâmplător ci, tot ceea ce este si va fi se petrece numai cu stirea, îngăduinta si voia lui Dumnezeu. "Facă-se Voia Ta, precum în cer, asa si pepământ", grăieste cuvântul Sfintelor Scripturi. Tot răul pe care-l suferim noi, oamenii, se petrece numai din cauza abuzului nostru de libertate, care antrenează necredinta, neascultarea si fărădelegile pe care le săvârsim.

Pe Gheorghe Calciu nu-l cunoscusem personal. Îl văzusem decâteva ori la Pitesti, când ieseam cu tinetele, pe sectia de sub noi.

Bucurestenii de la muncă silnică, care-l cunosteau pe Calciu, vorbeau numai de bine despre el. În timpul demascărilor, nu m-am întâlnit cu el si nici n-am avut ocazia, în tot timpul detentiei mele, să stau devorbă cu cineva care să fi trecut cu el prin demascări si să-mi spună cum a trecut si ce-a făcut în timpul acestora.

Nici în domiciliul obligatoriu, nici după eliberarea noastră si nici după a doua lui arestare, n-am abordat această problemă. De ce? Nici astăzi nu stiu. Poate că rănile erau prea adânci.

După cum am mai afirmat, nimic nu este întâmplător. Întâlnirea mea cu Calciu a fost pentru mine un punct de răscruce si a avut ca urmare prietenia de nezdruncinat între noi.

Tot neîntâmplător am stat mai târziu în aceeasi celulă, la Aiud, câteva săptămâni, înainte de a fi el dus în domiciliu obligatoriu, pe Bărăgan, la Viisoara-Slobozia, unde am fost apoi trimis si eu. Aici am locuit, în aceeasi casă, am dormit în acelasi pat si am mâncat împreună aceeasi mâncare.

După eliberarea noastră, si eu si el ne-am căsătorit la Bucuresti, am continuat studiile universitare si am fost nedespărtiti, până la arestarea lui, în 1979.

Cu această ocazie (1979), am fost anchetat de lt. col. securist Grigoriu, care l-a anchetat si pe Calciu. Acesta m-a bruscat si m-a amenintat că mă dă afară din slujbă, ca să dau declaratii împotriva lui Calciu, pe baza cărora să-l poată condamna. Ştiau că eram prieteni si că ne vizitam.

Revoltat la culme de această nerusinare, i-am spus că am turnat o singură dată în viata mea, în timpul demascărilor de la Gherla, când eram nebun, dar după încetarea demascărilor, până la ora aceea, nu turnasem si nu voi mai turna pe nimeni niciodată, chiar si pe dusmanii mei de moarte, cu atât mai putin pe cel mai bun prieten al meu. Calciu, pe acea vreme, era preot.

La repetarea amenintării, că-mi voi pierde slujba, dacă nu declar ceea ce-mi cerea, i-am răspuns că nu mi-e rusine să fac pe salahorul, asa cum am fost si pavagiu.

La răspunsul meu, anchetatorul mi-a făcut o cinică mărturisire, afirmând că cea mai mare greseală a partidului a fost aceea „cu voi, banditilor, care ati făcut închisoare, că v-a dat voie să continuati studiile universitare, ca să nu rămâneti neisprăviti”. I-am răspuns că noi, cu studii sau fără studii universitare, nu suntem neisprăviti. Am demonstrat că, la peste patruzeci de ani, eram în stare să facem studii si nu printre codasi, ci în pas cu cei tineri, pentru că noi suntem luptători ai unei cauze drepte.

Această anchetă a durat câteva săptămâni, timp în care, un alt prieten al nostru, Vasile Pătrașcu, a fost si el anchetat si amenintat,ca să dea declaratie împotriva lui Calciu.

Pătrașcu (și el preot), i-a răspuns categoric să nu-si închipuie nici o clipă, că va da declaratie împotriva unui alt preot, pentru ca acela să fie condamnat la închisoare.

În ultima zi de anchetă, securistul si-a manifestat înversunarea împotriva legionarilor, afirmând că partidul nu va fi linistit si împăcat până când nu va fi bătut ultimul cui, în ultimul sicriu de „bandit” legionar, ca astfel să scape de noi. La această manifestare a urii, i-am răspuns să ia aminte, căci nu ne vor putea bate în cuie sufletul, pentru că numai sufletul are putere, iar trupul e neputincios.

M-a înjurat, cum înjurau ei de obicei, si m-a trimis acasă. Ţin să relatez că ancheta începea de cum se însera, si tinea până noaptea târziu. Înainte de a fi introdus în camera de anchetă, eram lăsat să astept în hol, la parter, pentru a mă timora. În timpula cestei asteptări de ore întregi, mi s-a dat să văd un spectacol odios.

Sute de indivizi, tineri sau în vârstă, bărbati si femei, intrau si ieseau, cu fel de fel de fete, ca să-si deserte gusa, să-si vândă sufletul pe un blid de linte, să-si toarne fratii, rudele, prietenii si colegii. Ancheta se făcea pe strada Beldiman, în fata Militiei Bucurestiului.

Revenind acum la Gherla, eram în curte si, cum mi-am rotit ochii, l-am văzut pe Calciu, care venea de la ateliere si se ducea la biroul organizatoric. Pe vremea aceea, Calciu era scrib la acel birou.

După cum am mai spus, nu vorbisem niciodată cu Calciu, nu-i cunosteam glasul si nu ne spuneam pe nume.

Îl opresc si-l rog să mă asculte, căci as avea să-i spun ceva. În câteva cuvinte, cu o voce strangulată, îi spun ceea ce mă apăsa, că nu sunt vinovat de acuzatia de furt ce mi se aduce si că nu am cum să mă dezvinovătesc, implorându-l să mă creadă. Mi-a spus că el mă crede. Eu i-am cerut, dacă mă crede nevinovat, să facă ceva pentru mine. M-a întrebat în ce cameră stau si a plecat.

După putin timp de la întoarcerea mea în cameră, ceva neobisnuit si inexplicabil îmi frământa constiinta: cum, unul care a trecut prin demascări, atunci când toti trăiam în nebunia neîncrederii în toată lumea, a fost în stare să mă creadă că nu sunt vinovat?

Afirmatia lui Calciu că „mă crede”, a fost pentru mine funia pe care mi-a întins-o ca să ies la liman din mlastina deznădejdii.

Eram cu totii într-un gând, care ni se fixase în suflet si în constiintă că, de vom scăpa din închisoare, nu vom mărturisi nici măcar mamelor noastre pe unde am fost, ce am văzut, am auzit, simtit, si suferit. Să judece toti aceia care au o mamă, cât de departe ajunsese înstrăinarea noastră. Dumnezeu si constiinta noastră să ne judece.

Oricine ar fi încercat să mă convingă, înainte de discutia cu Calciu, că acesta va avea încredere în mine, m-as fi îndoit, pentru că, chiar dacă el era diferit de ceilalti, în situatia noastră, n-ar fi trebuit să mă creadă.

Cum reflectam asa, s-a deschis usa si gardianul mi-a cerut să ies; afară l-am întâlnit pe Calciu, care i-a spus gardianului că a venit să mă ducă la biroul organizatoric. Şi, de la etajul 1, de unde eram, si până la parter, Calciu m-a asigurat că nu mi se va întâmpla nimic, pentru că Ţurcanu a clasat cazul. Ajuns jos, mi-a spus să mă întorc în cameră linistit. Gardianul, de la etaj, n-a observat că nu intrasem la biroul organizatoric.

Ajuns în cameră, nu mai stiam ce să cred, dar, judecând bine, eram convins, asa cum sunt si azi, că atunci numai mila lui Dumnezeu a aranjat lucrurile ca să fiu salvat, în acea încercare Calciu fiind doar instrumentul prin care Dumnezeu a lucrat. Nu noi am avut încredere unul într-altul, încrederea a venit de la Dumnezeu.

Nu stiu cum să-mi explic că după aceea nu m-am mai întâlnitcu Calciu, la Gherla, ci abia după zece ani, la Aiud, în 1963, la începutul lui mai, fiind dus la izolare. Pe el însă l-au scos si a fost trimis în domiciliu obligatoriu, pe 15 mai 1963. Iar la 8 iunie, din aceeasi celulă, am fost dus si eu în domiciliu obligatoriu, în acelasi sat din Bărăgan.

Destinul lui si al meu se mai leagă apoi si de pornirea noastră de a-L sluji pe Dumnezeu.

Destinul, după mine, este voia lui Dumnezeu conjugată si împletită cu atitudinea omului.

Dumnezeul dragostei infinite voieste ca toti oamenii să se mântuiască si să se întoarcă pentru vesnicie la Părintele Creator. Destinul nu este predestinare, altcum omul nu ar mai fi responsabil de faptele lui. Dumnezeu l-a creat pe om liber în actiunile lui de aalege între bine si rău si deci responsabil.

Destinul lui Calciu, el fiind bun din fire (asa s-a născut, nu este meritul lui) a fost să se pună în slujba binelui si slujirii lui Dumnezeu silit. Însă, abia după ispitele celui de al doilea stagiu de detentie, preotul Calciu a înteles pe deplin ce este Crestinismul.

Calciu îsi urmează destinul lui, ca slujitor al altarului lui Hristos, pentru că el este mai bun ca mine; de aceea, el este ceea ce este, iar eu, un umil crestin, îmi port si azi povara faptelor mele. Sper însă ca, din mila lui Dumnezeu si ajutat de El, să pot si eu scrie în lumea liberă, mărturisind despre cele trăite.

Şi acum, în ultimii ani ai vietii, suntem în legătură unul cu altul. Ştim că fiecare din noi îsi duce crucea, asa cum am înteles si cum ne-a ajutat si ne ajută Dumnezeu.

Nu stiu ce s-ar fi întâmplat atunci cu mine, dacă nu m-as fi întâlnit cu Calciu, pentru că nu as fi putut răbda povara rusinii. Repet, sunt absolut convins că acea întâlnire nu a fost întâmplătoare. De aceea si cred că, în încercările, prăbusirile, deznădejdea si nebunia noastră, mila lui Dumnezeu a fost totusi cu noi, El voindu-ne mântuirea iar nu pieirea.

(Dumitru Bordeianu - Mărturisiri din mlaştina disperării)

Comments   
  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#1 g. apetroae, sibiu » 23-01-2017 22:01

MĂRTURII DESPRE UNIRE

Gheorghe Apetroae, Sibiu

Patriei,

istoria, cupolă de rubin,

e un cântec de arbore

întins peste neam...!

E pajura ce-i poartă

în aripi

izvoarele

în culorile de sânge,

pâine şi cer;

e cântecul de dor

al trezitelor zări

din Cartea Unirii...!



Printre genele zorilor

săgeată cerul arc-

trunchiul de Eroi

din rădăcini, intins-

arcul noii generaţii…!



Trandafirii cresc temple

din sângele ţărânei,

scut şi simbol:

Limba şi neamul,

marea şi cerul –

stau mărturii de safire

Poporului Român, Erou!

G.A.S.

g. apetroae, sibiu

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "În închisoare Dumnezeu nu era departe, în ceruri, era ca un vecin, vorbeai cu Dumnezeu şi-L întrebai pe Dumnezeu ca pe un vecin. Aşa Îl simţeam de apropiat!" Pr. Zosim Oancea

Ultimele comentarii

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori