vezi galerie foto (18 foto)
Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa
"Închisoarea e ca un purgatoriu care te curăță de păcate și mai ales te înalță spiritual. Niciodată n-am fost, nici măcar acum, mai aproape de Dumnezeu decât am fost în închisoare!"
  • 23 Noiembrie 1925
  • Mahmudia, Tulcea
  • student
  • 21 ani
  • Piteşti, Gherla, Jilava, Aiud, București, Galați
  • 21 Noiembrie 2006
  • Mănăstirea Petru Vodă
    • Șapte cuvinte către tineri
    • Christ is calling you. A course in catacomb pastorship
    • Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditaţii religioase
    • Războiul întru Cuvânt. Cuvintele către tineri și alte mărturii
    • Homo americanus. O radiografie ortodoxă
    • Mărturisitorul prigonit. Predici, eseuri și meditații religioase
    • Suferinţa ca binecuvântare
    • Testamentul părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic și șapte evocări
    • Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora
    • Cuvinte vii
    • Introducere în omiletica Părintelui Gheorghe Calciu
    • Fiți jertfelnici! De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare
    • Dezgroparea Părintelui Calciu. Dosarul unui abuz

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Mircea se îmbolnăvi de dizenterie sau de tuberculoză intestinală. Sângele-i ţâşnea din fund ca dintr-o seringă de clistir. O zi, două, trei, patru, cinci, până când, "în a şasea, căzu pe pat cât era de lung şi parcă şi mai epuizat decât fusese Oprişan.

Nici gardienii nu-i mai ziceau să se scoale şi aşteptau să „dea şi el in primire". Şi poate, la gândul că, odată cu moartea lui, s-ar fi împlinit numărul victimelor care trebuiau să dispară pentru a rămâne doar nouă în viaţă, o intimă licărire de speranţă foarte ascunsă mijea în minţile lui Iosif şi Calciu.

Doar o licărire, căci, pe de altă parte, împuţinarea lor în celulă l-ar fi făcut pe fiecare din cei rămaşi să-şi dubleze efortul pândei la găurile uşii, ceea ce ar fi însemnat o şi mai cumplită epuizare cu un grabnic sfârşit. Or, nici asta nu se putea. În consecinţă, bătură în uşă, ca să vină doctorul. Dar care doctor? Pentru că nici o vizită medicală nu era permisă în Casimcă. Nu venise el pentru ceilalţi şase care muriseră până atunci, necum pentru Mircea. Şi totuşi! Neputând sta cu mâinile îin sân, Iosif şi Calciu hotărâră atunci să facă greva foamei: singura armă ce le mai rămăsese. Şi-o făcură o zi, două, trei, până când, în a patra, sosi un sanitar cu ofiţerul politic întrebând care vrea să moară.

- Nu noi, domnule! El e cel care o să moară dacă nu i se dă nici un medicament! zise Calciu; iar Iosif, care stătea lungit pe pat - ca în caz de grevă după patru zile - le arătă, cu picio-rul întins, pe Mircea.

- Şi ce dacă vrea să moară? rânji ofiţerul. Treaba lui. Ce aveţi voi cu el? Vreţi să muriţi şi voi? Poftim! Dar nu înainte ca noi să vă îndopăm artificial. Aţi inţeles? Şi amândoi, ofiţerul şi sanitarul, ieşiră din celulă, trântind uşa. A cincea zi insă, în celulă intră iar sanitarul cu doi gealaţi gradaţi şi cu ofiţerul de serviciu, ca să-i hrănească artificial. Aduseră un scaun metalic şi cătuşe, ca să-l lege de el pe cel ce urma să fie hrănit; aduseră şi „ciocul de barză", instrumentul cu care se forţa gura grevistului, pentru ca, prin el, să poată fi introdusă in stomac o sondă - adică un furtun de cauciuc de o grosime variabilă - prin care mâncarea să ajungă in maţe.

- Nu-i nevoie de toate astea! le spuse Calciu. Mâncarea de grevă nu o refuzăm şi o mâncăm în mod obişnuit, din gamelă.

- Aţi vrea voi! Da uite că nu vrem noi. O să v-o băgăm pe gât. Ia apucă-l pe ăsta vorbăreţ şi cu ganglioni ca de hârciog şi leagă-l de scaun! porunci sanitarul, scoţând furtunul din bu-zunarul halatului mai murdar decât zeghile deţinuţilor.

- Nu-i nevoie de cătuşe, domnule, şi nici de cioc de barză. Stăm liniştiţi să ne îndopaţi cum vreţi. Ba, dacă permiteţi, ne băgăm singuri furtunul pe gură. Ar fi mai uşor şi pentru dum-neavoastră.

- Hai, mă, să vă văd! Ia-l! şi întinse furtunul. Fără să mai aştepte alt indemn, Calciu îl luă, se aşeză pe scaun şi işi vârî furtunul, ca pe un sparanghel, până in stomac. Apoi, făcu semn sanitarului să-i toarne mâncarea prin pâlnia din capătul furtunului.

Uimit, dar şi cu oarecare respect, sanitarul făcu ce i se ceruse.

- A fost foarte bună mâncarea! spuse Calciu, după ce-şi scoase furtunul ca să i-l dea lui Iosif.

- Dă-l incoa! zise acesta, făcând acelaşi lucru, dar cu mai puţină îndemânare. Apoi, se şterse la gură cu podul palmei. Gardienii şi sanitarul nu mai ştiau ce să creadă. Dar le convenea faptul că cei doi nu le dăduseră de lucru cu legatul de scaun. Cât despre Mircea... cine să se mai intereseze de el? Poate doar Dumnezeu, prin cei doi colegi de celulă. A doua zi, după prima hrănire artificială şi a şasea de grevă, intră în celulă aceeaşi echipă, cu aceleaşi instrumente şi acelaşi ritual. În ziua următoare, la fel, doar că furtunul era mai gros şi mai murdar. Dar mâncarea fu primită şi aşa, deşi echipa crezuse că furtunul gros va fi mai greu de acceptat. Şi greva continuă. În cea de a şaptea zi, în locul sanitarului, apăru, alături de gardieni, o doctoriţă tânără, dolofană şi foarte încruntată. I se spusese probabil că va avea de-a face cu cine ştie ce bandiţi fanatici. Şi când Calciu vru să-şi bage singur furtunul în gură, i-l smulse din mână şi-i spuse să se aşeze pe scaun căci i-l bagă ea cum trebuie. Calciu, ce să facă? Se aşeză şi deschise gura mare. Dar, când să i-l introducă pe esofag greşi manevra şi fu gata să spargă traheea. Noroc că el şi-l smulse singur din gât, privind-o pieziş, de parc-ar fi vrut să-i spună „Ce faci, tâmpito?". Cu Iosif fu mai uşor şi nu se întâmplă nici un accident. Ba chiar omul îi şi mulţumi că mâncarea fusese gustoasă. „Din păcate, prea puţină!" mai murmură el, privind-o galeş. Nu c-ar fi dorit-o ca femeie, căci, după atâţia ani de foame, bătăi, tortură şi izolări, ce i-ar mai fi putut face? Şi cu ce, când căci şi pe el abia de mai atârnau zdrenţele. Dar, aşa, ca să-i mulţumească pentru masă, merita şi ea o privire galeşă! Femeia însă, tot cu nasul pe sus, le zise:

- Deci, nu renunţaţi la grevă? Tot mai continuaţi?

- Până când o să primească tovarăşul nostru muribund o medicaţie necesară ameliorării situaţiei sale, nu renunţăm! preciză Calciu.

- Bineee... murmură ea, ieşind însoţită de toată trupa. O să comunic superiorilor... Ce le-o fi comunicat, cei din celulă nu ştiau, dar aşteptau, căci mai prinseseră un pic de vlagă. Nu însă şi Mircea care se stingea văzând cu ochii. În ziua următoare, în uşa celulei se ivi tot femeia în alb, însoţită de ofiţerul politic. Şi hrănirea începu cu Iosif. Se aşeză omul pe scaun, îşi băgă furtunul, i se turnă mâncarea - porţia lui - şi, până să i-l scoată doctoriţa, Calciu îi turnă prin pâlnie şi porţia lui. Stupoare generală! La aşa ceva nimeni nu se aşteptase, nici măcar Iosif care înghiţise totuşi totul cu mare plăcere. Şi ofiţerul îi făcu semn lui Calciu să se aşeze şi doctoriţei să-i bage furtunul pe gât. Calciu se supuse, doctoriţa la fel, dar când să-i toarne ceva, se auzi glasul ofiţerului politic:

- Nu mai eee! Păpică nu mai eee! A mâncat-o pisica! şi privi conspirativ spre doctoriţă. Iar ea, ca apucată, îi smulse lui Calciu furtunul din stomac şi-l plezni cu el peste faţă.

- Asta-i mâncarea ta, pe ziua de azi! se răsti ea, privind însă spre politruc, ca să vadă dacă ceea ce făcuse era bine sau nu. Şi el o aprobă, dând din cap. Rămaşi din nou singuri, după plecarea trupei de hrănitori, cei doi grevişti se apropiară de Mircea şi Calciu îl intrebă:

- Mai poţi? Dar nu primi nici un răspuns.

- Ăsta se stinge cu zile! spuse Iosif. Ar fi bine să-l pregătim... Îl speli tu, ca să nu plece aşa murdar pe lumea cealaltă?

- N-o să plece! zise hotărât Calciu. Dar am să-l spăl, totuşi, cu apa mea de băut, dacă nu avem alta. Şi-l spălă la fund cu apa de băut a amândurora.

- Şi tu cu ce te mai speli pe intrebă Iosif. Ai cam mult sânge murdar pe ele.

- Cu conştiinţa mea! răspunse Calciu, privindu-şi mâinile nu tocmai curate. Dar Mircea, crezând că cei doi se ceartă iar pentru cine ştie ce, deschise ochii şi privi spre Calciu. Atâta mai putea face: să mişte ochii.

- Auzi! Să nu-mi mori acuma, că nu-i bine! îi strigă Calciu. Şi Mircea închise iar ochii, văzându-i mainile mânjite de tot ce se scursese din el... in ziua următoare... miracol! Calciu fu scos din celulă dus în camera gardienilor din capătul coridorului Casimcii. Acolo îl aşteptau un medic şi un gardian. Calciu tresări. În doctorul respectiv recunoscuse pe un vechi coleg de facultate (el însuşi făcuse la Bucureşti patru ani de Medicină). „Paraschiv!", îşi aminti el. Dar, de frica gardianului, încercă să nu se trădeze. Doctorul îl recunoscu şi el şi-i ceru paznicului să se ducă până sus, în cabinetul penitenciarului, şi să-i aducă stetoscopul pe care - chipurile - îl uitase acolo. Excelent pretext pentru a rămâne singuri. Şi Paraschiv îl întrebă emoţionat ce se întâmplă.

- Moare unu în celulă cu mine şi are nevoie de antibiotice. Ai? Poţi să-mi dai?

- S-a făcut! răspunse medicul, scoţând din buzunarul halatului două pastile roşii de tetraciclină. Nu le am decât pe astea, din păcate! se scuză el, cu ochii în patru, ca să nu fie surprinşi de gardian. Antibioticele nu se puteau da in Jilava decât de către ofiţerul politic şi doar cu avizul celor de „mai sus" decât el. Aşa că Paraschiv încălcase ordinele.

Calciu le înşfăcă iute şi le ascunse in gură, între dinţi şi buza de jos. Paraschiv îl privi uluit cu câtă abilitate o făcuse şi cât de ingenioasă era ascunzătoarea. Mai vru să intrebe ceva, dar apăru gardianul cu stetoscopul. Nu renunţă totuşi şi continuă, ca şi cum i-ar fi scăpat ceva:

- Dar dumneavoastră, cu ganglionii cum staţi, că-i văd cam umflaţi.

- Bine! răspunse gardianul, în locul lui Calciu. Că şi ăsta o să miroasă, curând, dovleacul la rădăcină. Doctorul înţelese şi zâmbi amar. Dar Calciu nu se putu abline să nu spună:

- O să vedem noi, domnule, care o să-l miroasă primul! şi dădu să iasă din cameră. Se temea să nu i se topească în gură pastilele primite pentru Mircea.

- Gata, doctore? întrebă gardianul, luându-l pe Calciu de braţ.

- Gata! răspunse doctorul.

- Atunci, înainte marş, banditule! La cuşcă! Şi amândoi ieşiră pe coridor, urmaţi de privirea îngrijorată a doctorului. Ajunseră în faţa celulei unde gardianul îi spuse „banditului" să se dezbrace ca să-l perchiziţioneze. Şi Calciu se grăbi s-o facă.

- Până la piele! Apleacă-te! în patru labe! Şi Calciu se supuse. Gardianul îl perchiziţionă în fund.

- Sus! Şi cască gura! Nici o opoziţie din partea lui Calciu. Deschise gura şi gardianul îl căută şi-n gură, cu acelaşi deget cu care îl căutase şi-n fund, cum prevedea Regulamentul. Dar nu se gândi să-l caute între dinţi şi buză.

- Hai, gata! îi spuse gardianul, dezamăgit de a nu fi găsit nimic iar Calciu atâta aştepta, să intre odată în celulă, mulţumit că nu venea cu „gura goală" şi că-l putuse păcăli pe gardian.

MIRAREA LUI IOSIF la vederea lui Calciu reîntors celulă fu fără margini. Şi-l întrebă, mai mult din priviri, ce s-a întâmplat şi unde fusese dus. Calciu nu-i răspunse imediat, de teamă ca gardianul să nu asculte la uşă. Apoi, întorcându-se cu spatele la vizetă, scoase din gură cele două pastile primite. Nu se topise nici una, dar nu mai aveau mult, pentru că-şi pierduseră culoarea iniţială. În patul lui, Mircea stătea tot nemişcat, luptându-se-n gând cu moartea care încă nu-l dovedise.

- Astea-s pentru tine! Nu muri! îi spuse Calciu scutu-rându-l cu palma în care ţinea pastilele. Mircea abia deschise un ochi şi pe faţă i se putu ghici un zâmbet slab, fie de bucurie că celălalt făcuse ceva pentru el, fie pentru că se împăcase cu soarta. În schimb, Iosif era curios să afle ce erau pastilele aduse, iar Calciu se gândea cum să le administreze ca să-şi facă efectul cât mai repede, în maţele bolnavului.

- Ce vrei să-i mai faci acum? Uite că-i aproape dus pe urmele lui Oprişan... spuse Iosif.

- Taci şi-ajută-mă! îl intrerupse Calciu.

- Foarte bine. Ce să fac?

- Îl apuci de subsuori, îl dezbraci de nădragi şi mă ajuţi să-l pun cu fundu-n sus. O să topesc o pastilă de antibiotic îm gamela rămasă de la Costache şi să i-o torn pe anus.

- Şi cum o să i-l deschizi?

- Cu codiţa de la periuţa de dinţi; şi nu mai întreba atâtea!

- Bineee! Să te văd la treabă, că mie mi-e cam scârbă....

SCARBĂ SAU NU, Calciu făcu ce-şi propusese. Şi, odată treaba făcută, Iosif îl intrebă ce avea să se mai întâmple şi cum va acţiona medicamentul.

- Păi, uite-aşa: afecţiunea fiind în porţiunea finală a intestinului gros, pastila introdusă pe anus nu va mai trebui să parcurgă tot traseul intestinal - aşa cum ar fi fost dacă i-o dădeam pe gură - şi-şi va face efectul mult mai iute. Cel puţin, aşa sper. Iar dacă efectul va întârzia, deseară i-o bag în fund şi pe-a doua. Imposibil să nu se producă o schimbare, că-i tânăr... Să vedem... Şi chiar văzură. La nici o oră după intervenţie, Mircea, deşi inert ca o păpuşă, deschise ochii şi în ei licărea speranţa. Nu putea vorbi, dar i se citea pe faţă nădejdea nemărturisită că va fi dintre cei „salvaţi" de puii de rândunică. Şi vrând să-i întărească această speranţă, Calciu se apropie de urechea lui şi-i zise:

- Sper să nu-mi faci „figura", după ce Dumnezeu a făcut pe jumătate minunea! Ştii, nu-i bine să mori seara!

- Şi nici noaptea! adăugă Iosif, cu o urmă de scepticism în glas. Înainte de stingere, Calciu mai repetă figura şi introduse şi cea de-a doua pastilă pe anus. Ca să fie sigur că-şi salvase prietenul căruia - ciudat! - până când căzuse la pat, îi dorise, în taină, o totală desfiinţare, dacă s-ar fi putut. Şi-ntinzându-se pe pat - căci se dăduse stingerea - adormi buştean. Iosif, în schimb, veghea, trăgând cu-n ochi spre patul lui Mircea: „Oare va scăpa, după tot ce-am făcut pentru el?" se intreba Machedonul, din care îndoiala nu dispăruse de tot. „O să vedem noi, mâine", se mai gândi el, încercând să doarmă să viseze „colorat", cum ziceau ceilalţi doi că visează. Mai ales că nici gardienii nu mai ziceau nimic, aşteptând ca ei să dea cât mai repede „în primire". Obsesia lor, de când îi aduseseră în Casimcă. Mircea nu dormea, dar nici treaz de tot nu era. Visa, cu ochii aţintiţi in sus, spre tavanul boltit al celulei, sau spre cerul imaginar spre care nu se hotărâse încă să se indrepte. Şi unde-va, în adâncul lui, duhul rămas viu se ruga. Se ruga, cerându-i Dorrmului Iisus Hristos doar milă. Milă pentru toate. Şi din toată inima. Iar în inima nopţii, ceea ce ceru, i se dădu, într-un fel ciudat. Sub forma unei făclii aprinse de o mână albă, o mână asemănătoare cu cea a bunicului său, preot al bisericii din Ciungani. O mână care i se intindea, ieşind doar puţin din altar, cu o făclie mare de Paşte, ca să aprindă lumânarea firavă din mâna lui. Şi aceasta se aprinse ca o torţă, cu o flacără mare, care-l sperie. Şi se trezi deodată, cu o poftă de ceva, dar nu de mâncare. În jurul lui, nimic... Ba nu! Era cineva cu el, cineva care nu se vedea, dar pe care-L simţea. Nu era nici paznicul care dormea la capătul gangului şi nici cei doi prieteni ai lui, Ghiţă şi Iosif, care sforăiau alături. Era altcineva: Necunoscutul şi Nevăzutul căruia îi fusese dat în primire încă de la botez. Şi cât de aproape îi era, în noaptea aceea! „Deşteptarea! Sus!" Se auzi - după ce bătuse toaca de metal a Jilavei - glasul gardianului de serviciu care voia să-şi facă simţită vigilenţa revoluţionară. Vocea şi vigilenţa lui „Schilodilă fără milă", cum îl botezaseră osândiţii. O auziră şi cei de la 4, celula lui Iosif, Calciu şi Mircea, şi săriră-n sus ca arşi. Mai ales Calciu, ca să vadă dacă Mircea mai trăieşte sau nu. Şi-l văzu tot întins şi nemişcat, de parcă, pentru el, nu s-ar fi dat deşteptarea.

- Acu nu mai am ce să-ţi spun! îi strigă Calciu, ridicând din umeri şi cu ochii ţintă în ochii lui. Ziua trecută, îi spusese că nu-i bine să moară dimineaţa, apoi nici seara, iar noaptea nici atât... Deschizând amândoi ochii, la strigătul lui, Mircea răspunse dând uşor din cap a negaţie; semn că nu mai trebuia să-i spună nimic, căci primejdia trecuse.

- Mai trăieşte? Mai mişcă? întrebă şi Iosif, pe jumătate ridicat din patul de deasupra.

- Şi-ncă cum! răspunse Calciu, fericit că reuşise „operaţia" şi nu va mai trebui să continue greva foamei.

- Slavă Domnului! exclamă Iosif, dându-se jos din pat. Şi acum... pe mâncare, fraţilor! mai adăugă el, frecându-şi palmele. Şo, pe micul dejun! Pe leşia de cafea cu cele o sută cinci zeci de grame de pâine, de două ori pe săptămână!

- Da, micul dejun! zise Calciu, punând mâna pe toate cele trei porţii de pâine. Numai că astea-s pentru Mircea, până când s-o pune pe picioare!

- Toate? intrebă Iosif, mirat şi înfometat.

- Toate! răspunse Calciu. Inclusiv a ta, dacă eşti de acord.

- Dacă aşa zici tu, Ghiţă... Bine! Fie şi a mea. Dar până când?... După opt săptămâni, Mircea se înzdrăveni, mâncând numai pâine: a lui, a lui Ghiţă Calciu şi a lui Iosif V. Iosif.

SMULS DIN GHEARELE morţii, după tratamentul administrat de Calciu, Mircea punea semne de intrebare, nu atât vecinilor - cărora li se comunicase prin perete toată istoria cu pastilele lui Paraschiv, cât paznicilor şi supraveghetorilor de sus, care aşteptau „darea în primire" a celor din Casimcă. În aceeaşi măsură, la celulele 4 şi 3 - singurele care mai comunicau între ele, căci cei de la 1 erau izolaţi prin moartea celor de la 2 - mai stăruia încă temerea că unul dintre ei trebuia să dispară, ca să rămână doar nouă în viaţă. Doar nouă pui de rândunică muriseră pentru ca nouă dintre cei şaisprezece din Casimcă să poată scăpa cu viaţă! Or, şase dispăruseră şi mai trebuia unul. Dar, care? Şi în virtutea cărui determinism? Întrebare pe care fiecare şi-o punea în taină, mai puţin Mircea care scăpase ca prin minune, şi Calciu care, prin altă minune, deşi avea ganglionii umflaţi ca nişte prune, nici măcar nu şi-o punea, convins că mai are multe de făcut pe lume. Pe de altă parte, şi Iosif V. Iosif începuse să se teamă, văzând că Mircea scăpase, iar Calciu nici nu se gândea să dispară. Se mângâia totuşi cu gândul că, poate, nu va fi el cel ce va dispărea. Că doar plătise destul, cu tot ce îndurase, şi atunci de ce să plătească el tributul suprem? Nu se putea! Cu astfel de gânduri, păzea în continuare, conştiincios, cele patru găuri de la baza uşii, prin care se putea vedea umbra picioarelor gardianului pus pe pândă pentru a-i surprinde aţipind. Păzea gândindu-se într-una şi la porţia de pâine săptămânală, pe care i-o cedase lui Mircea. Or, şi de asta trebuia să se ţină seamă, undeva, acolo Sus... Şi câte îndoieli nu-l mai bântuiau, după atâtea motivaţii cum că nu putea fi el acela!

DINCOLO, în celula vecină, la cei care cunoşteau şi ei situaţia, lucrurile stăteau la fel. Teama morţii posibile plutea dens, în aer, concurând cu umezeala, mucegaiul şi putoarea celor dinăuntru. Aurel Popa - Popicu, cum i se spunea - era ca soarele printre dovleci. Chel, galben, palid la piele şi veşnic surâzător, îi îmbărbăta pe toţi ca să reziste, să mai ţină un pic, încă un pic, pentru că - zicea el - „n-aduce anul ce-aduce ceasul". Dacă omul propune, până la urmă tot Domnul dispune! Şi apoi, că dacă de moarte nimeni nu poate scăpa, de ce să se mai preocupe el de ea, până atunci? Moartea nu-l preocupa, iar prin cap nici gând să-i treacă! Avea atâta de lucru cu cei din celula lui - toţi mai nevolnici decât el - încât nu-şi mai vedea capul de treburi. N.P., tuberculos şi destul de grav bolnav, cu patru caverne în plămâni, nu-l putea ajuta nici măcar la golirea tinetelor. Noroc de Octavian Voinea, cu care putea face corvoada. De remarcat era şi faptul că atât N.P. cât şi Voinea, trecuţi prin Reeducarea de la Piteşti, nu rămăseseră nici ei fără sechele trupeşti şi sufleteşti, tuberculoza fiind pentru ei mult mai uşor de suportat decât conştiinţa propriilor lor limite. Cel puţin, la N.P. conflictele interioare căpătaseră proporţii catastrofale. Şi cine altul decât Popicu trebuia să-l asculte şi să-i facă faţă?

- De ce noi, studenţii? întreba N.P. care fusese student la Medicină în anul patru, la Bucureşti. De ce să fi fost noi materialul experimental al acestei monstruoase Reeducări, când ea viza transformarea întregii ţări într-o masă de turnători, pe de o parte, şi de stăpâni, membri de partid şi oportunişti pe de alta? Că de convingeri materialist-dialectice în istoria ţării noastre, nici nu putea fi vorba!

(Marcel Petrişor - Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Editura Vremea, București, 2008, pag. )

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "În închisoare Dumnezeu nu era departe, în ceruri, era ca un vecin, vorbeai cu Dumnezeu şi-L întrebai pe Dumnezeu ca pe un vecin. Aşa Îl simţeam de apropiat!" Pr. Zosim Oancea

Ultimele comentarii

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori