vezi galerie foto (18 foto)
Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa
"În închisoare, fără Dumnezeu, fără rugăciune și fără iertare nu puteai să supraviețuiești."
  • 23 Noiembrie 1925
  • Mahmudia, Tulcea
  • student
  • 21 ani
  • Piteşti, Gherla, Jilava, Aiud, București, Galați
  • 21 Noiembrie 2006
  • Mănăstirea Petru Vodă
    • Șapte cuvinte către tineri
    • Christ is calling you. A course in catacomb pastorship
    • Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditaţii religioase
    • Războiul întru Cuvânt. Cuvintele către tineri și alte mărturii
    • Homo americanus. O radiografie ortodoxă
    • Mărturisitorul prigonit. Predici, eseuri și meditații religioase
    • Suferinţa ca binecuvântare
    • Testamentul părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic și șapte evocări
    • Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora
    • Cuvinte vii
    • Introducere în omiletica Părintelui Gheorghe Calciu
    • Fiți jertfelnici! De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare
    • Dezgroparea Părintelui Calciu. Dosarul unui abuz

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Dialog cu părintele Gheorghe Calciu:

- Care au fost etapele revenirii, cum ati reluat legatura cu Dumnezeu?

- La mine intoarcerea n-a fost dintr-o data. Refacerea mea a fost mult mai grea decat a altora, pentru ca ruptura mea a fost mai mare. Eram un tanar destul de naiv, un copil de taran cu o credinta puternica, cu o mare incredere in oameni. Eram foarte simpatizat. Chiar dupa ce am cazut se spunea despre mine “ingerul cazut cu ochii albastri“, pentru ca toata lumea m-a socotit ca pe un inger. Acum eram un inger cazut. Si suferinta mea a fost asa de dura si ruptura mea a fost asa de totala, incat eu mi-am revenit mult mai greu.

- Ati ramas la Pitesti pana la sfarsitul reeducarii?

- Da, si apoi am fost dus la Gherla, unde am stat un an si ceva.

- Atunci ati reinceput, ca sa zic asa, relatia cu Dumnezeu?

- Nu. Schimbarea mea totala a fost cand au inscenat procesul reeducarii, in ’56. Pana atunci a fost asa, o scaldare. In momentul cand ei au spus ca actiunea de reeducare a fost opera legionarilor, am spus: “Nu!”. Tot ce au incercat sa mai faca apoi a fost zadarnic, eu am ramas pe pozitia mea. Si la proces tot asa, am fost pe pozitia mea.

- Si inainte de proces, cand incercau sa va pregateasca, sa va convinga sa-l acuzati pe Oprisan de reeducare, ati fost tot pe pozitie de respingere?

- De la inceput, din prima clipa am fost impotriva! Am fost pe pozitie, nu m-au scos din decizia asta a mea.

- Ei insa v-au bagat in proces sperand ca veti declara ce vor ei, nu?

- Nu, nici n-au sperat!

- Bine, dar aranjasera toata povestea cu inscenarea, tot teatrul pe care voiau sa-l filmeze ca sa arate si in Occident: “Uite ce au facut legionarii!”…

- De la mine stiau la ce sa se astepte. Pentru ca eu tot timpul am fost impotriva. Ajunsesem chiar ca ma punea anchetatorul sa fac semnatura dupa fiecare fraza. Si ziceam: “Eu semnez dupa fiecare fraza, dar sa nu puneti acolo minciuni!”. Si cand punea altceva decat spuneam eu, scriam: “nu semnez!”.

- Scriati “nu semnez”?!

Da, scriam. Pentru ca in clipa cand am zis o data “nu”, mi-am dat seama ca daca zic altadata “da”, sau fac o cat de mica concesie, s-a terminat cu mine.

- Atunci a fost momentul de har, cand v-ati hotarat sa spuneti “nu”?

- Da, absolut! Si am stiut ca daca imi pierdeam aceasta hotarare, picam in strafunduri, pentru ca eram deja slabit.

- Si in momentul acela ati inceput sa va rugati? Atunci ati reluat legatura cu Dumnezeu?

- Nu, incepusem mai inainte inca, dar nu era o legatura stabila, era laxa. Cadeam, iar ma ridicam… Acum insa se vedea ca aceasta putere vine de la Dumnezeu si ca trebuie sa o mentin.

- Deci acesta a fost harul care vi s-a dat atunci, sa spuneti “nu” si prin aceasta, mentinandu-va pozitia, sa va salvati. Asta v-a ales Dumnezeu ca si cale de ridicare…

- Da. Daca eu semnam o singura acuzatie, ma duceam la fund de tot. Si am inteles lucrul acesta si m-am agatat de el.

(…)

- Aceasta intarire o socoteati ca un ajutor de la Dumnezeu, ca un har?

- Era o putere extraordinara! Nici nu stiu de unde venea, ca iti inchipui ca eu eram slab, eram descurajat. Eram din bucati, nu eram un perete intreg!

- Aveati si momente de indoiala, de incercare?

- Nici un moment nu mi-am ingaduit lucrul acesta! Daca imi ingaduiam, daca intram iarasi in contradictie cu mine, ma pierdeam.

- Si ca sa va mentineti pe pozitia asta va rugati, nu?

- Da, sigur.

- Aveati o randuiala, spuneati rugaciunea lui Iisus, sau pur si simplu ce va venea in minte?

- Ma rugam cu rugaciunile pe care le stiam. Le repetam, adormeam, iar le repetam. Nici macar nu spuneam asa, la modul personal: “Doamne Dumnezeule; am gresit, sacapa-ma, ajuta-ma!”, nu ma rugam cu cuvintele mele, ci ziceam rugaciunile pe care le stiam pe de rost, de la “Inger, ingerasul meu” pana la Crez. Pe acestea le repetam totdeauna si rugaciunea ma intarea. Asta a durat vreo sapte-opt luni, cat a tinut ancheta.

- A fost, ca sa zic asa, perioada de pocainta si har de dupa cadere…

- Da. Apoi a urmat procesul, unde am ramas pe aceeasi linie. Cand l-au adus ca martor pe Voinea – Voinea a facut niste lucruri grozave, saracul de el! – am spus: “Domnule presedinte, intrebati-l pe martor care e situatia lui acum! Intrebati-l, pentru ca oamenii astia sunt tinuti permanent sub amenintarea executarii sentintei. De la ei ce se poate obtine!?”. Si presedintele zice: “Stai jos!”.

- Credeti ca judecatorii stiau ce a fost la Pitesti?

- Eu cred ca stiau, si nu ma asteptam la dreptate din partea lor.

- Pana la urma de ce avea nevoie Securitatea de aceasta mascarada?

- Asta nu stiu exact. Am discutat dupa aceea si cu Costache Oprisan. El credea ca Securitatea incerca sa faca un sir de procese ca sa nu iesim din inchisoare, dar procesul nostru i-a dat peste cap.

- In ce sens i-a dat peste cap?

- Adica refuzand noi sa acceptam inscenarea lor, lucrurile s-au aflat. Si din momentul asta, ei au stiut ca ne-a revenit curajul si ca s-a creat o rezistenta a acestor martori din inchisoare care au spus: “Nu, domnule, nu este adevarat. Reeducarea a fost facuta de Securitate!“. Asta a fost concluzia noastra, dar poate ca au fost alte lucruri…

- Oricum, sfintia vostra ati iesit din proces cumva refacut sufleteste, intarit si ispasit prin acest efort de a va mentine pe pozitia negarii, nu?

- Asta a fost toata puterea mea.

(…)

- Ce era, de fapt, Casimca?

- Casimca era o sectie speciala a Jilavei. Jilava e o inchisoare la sapte metri sub pamant, deasupra careia pasc vacile si oile. Aici, in pamant, intr-o hruba in forma de semicilindru, erau cinci celule lipite de perete, fara lumina naturala, fara aer. Toata aerisirea se facea prin trei gauri care erau jos, langa usa. Asta era Casimca. Acolo am fost bagati saisprezece oameni. In decurs de doi ani, aproape jumatate din noi au murit. A fost o sectie de exterminare, cu regim dur, bataie, infometare si persecutie speciala.

- Cum ati rezistat?

- Acolo unde a fost unire, credinta adanca si rugaciune, s-a rezistat. Securitatea ne-a impartit in asa fel incat in fiecare celula sa fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au bagat pe Costache Oprisan, care-si scuipa plamanii – nu fac o figura de stil, realmente in fiecare dimineata scuipa cheaguri de sange si bucati de plamani! In a doua celula erau doi nebuni, in a treia, la fel, unul cu instabilitate psihica. In celula cu cei doi nebuni au murit toti! Noi am rezistat pentru ca ne-am grupat in jurul lui Constantin Oprisan, care a fost un om deosebit, un adevarat sfant!

(…) - Ati mai avut indoieli in credinta acolo, la Jilava?

- Eram asa de structurat, incat nu mai admiteam indoiala in mine. N-o admiteam nu pentru ca as fi fost intarit, ci ca sa nu ma prabusesc! Asta era protectia mea.

- Cum vedeati prabusirea aceasta, ca pe o pierdere totala si ajungere la starea de nebunie, sau numai ca pe o ratare?

- Pierdere definitiva si apoi nebunie…

- Deci traiati la modul foarte acut drama asta ca sunteti pe muchie de cutit, chiar si din perspectiva vesniciei?

- Din toate punctele de vedere, al caracterului, al societatii, din toate… Inclusiv mantuirea, stiam ca depinde doar de hotararea mea de a ramane pe pozitia asta. Nu aveam incredere in mine ca sunt tare si ca-mi pot permite jocuri politice, de pilda sa spun o minciuna ca sa scap, sau altele.

- In urma acestei hotarari venise si linistea, va linistiseti?

- Sigur, acum aveam o linie de la care nu ma mai abateam si nu mai eram tulburat. Singura mea neliniste era sa nu clachez cu ceva.

- Aceasta stare de liniste ati trait-o si ca o bucurie a credintei? Fiindca era totusi un salt urias…

- Dupa infernul caderii si al indoielilor de mai inainte, acum era cu adevarat un paradis. Aveam o linie, un curaj, aveam o tarie. Ma certam regulat cu gardienii pentru Costache Oprisan! Mancam bataie, dar nu ma mai dureau nici loviturile, nici nimic!

(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa - Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, pag. 57)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Au zis unii că eu aş fi mai tare în ispite; dar vă zic că nici eu nu puteam să rezist prin toate încercările prin care am trecut douăzeci şi ceva de ani de zile dacă nu mă ajuta Darul lui Dumnezeu." Pr. Marcu Dumitru

Ultimele comentarii

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori