Închisoarea Gherla se află situată pe soseaua care leagă orasul Dej de Cluj, pe malul Somesului Mic.

A fost clădită pe timpul împărătesei Austriei, Maria Thereza. E o fortăreată înconjurată de un sant adânc, ce-si lua apa din Somes.

GHERLA este o închisoare mare a cărei destinatie iniţială a fost de cazarmă pentru ostaşi şi ofiţeri în timpul imperiului Austro-Ungar, acum servea ca închisoare, în principal destinată muncitorilor şi ţăranilor anticomunişti. Dar pe lângă muncitori şi ţărani, sute de intelectuali au tras aici amarul sau şi-au găsit sfârşitul.

Această închisoare se află în oraşul cu acelaşi nume aşezat pe Someşul Mic, la Sud de Dej. Datorită acestui loc de tortură, oraşul şi-a căpătat o faimă proastă. Nu există om în România care să nu fi auzit de Gherla. Acei care au avut nefericirea să cunoască infernul de acolo, îl văd în permanenţă pe Goiciu. Numai numele e de om, restul de fiară, animal feroce, ce nu ştia decât să bată, să înjure şi iar să bată. Faima îi era cunoscută înainte de a sosi aici. Închisoarea Galaţi l-a cunoscut în desfăşurarea lui demenţială. Această brută, Goiciu Petre, a fost mutat aici în anul 1952. Inaintea lui trecuse să facă puţină ordine Cseller, o altă figură sinistra, de care s-a amintit în legătură cu torturile de la Piteşti din timpul reeducării şi care s-a sinucis după înlocuirea celor vinovaţi de crimele de acolo, cu alţii la fel de fioroşi.

Chinuirea deţinuţilor politici se făcea permanent, fie prin lipsa de mâncare sau alimente, fie prin bătaia ce se aplica, fără motiv, numai din dispoziţia de a tortura pe cei lipsiţi de orice apărare. De multe ori uşa celulei se deschidea şi brutele administraţiei năvăleau începând să lovească, să joace în picioare. Acelaşi sistem l-am văzut aplicat şi la Aiud, Galaţi, Jilava...Deci era o tortură ce se făcea organizat, în urma dispoziţiilor.

Când am ajuns noi, la Gherla era director căpitanul Gheorghiu, un om în vârstă, cu părul alb, muncitor de meserie. Se spunea că era maistru mecanic, iar toti cei care l-au cunoscut au vorbit numai debine despre el.

După cum ne prevenise Zeller, că demascarea va continua la Gherla si că noi, studentii, vom face demascarea tuturor „banditilor” din Republica Populară Română, perspectiva noastră era dintre cele mai sumbre. Aceasta însemna că, pentru noi, această cruntă soartă nu se va termina decât cu executia noastră, ca pe timpul lui Stalin.

După o săptămână de muncă, unii dintre noi au fost dusi la camerele de tortură, pentru motive numai de ei cunoscute. Ţurcanu stia că mai aveau un rest de plătit, de la Pitesti. Şi Ţurcanu se tinea de cuvânt.

Se spune că „nu aduce anul, ce aduce ceasul”. Şi, în adevăr, nici cele mai optimiste visuri nu ne-ar fi făcut să credem că noi, cei care trecuserăm prin demascări si mai treceam încă, nu vom mai fi torturati si constrânsi să fim turnători si să facem atâta rău semenilor nostri.

După 5-6 luni de la venirea studentilor de la Pitesti la Gherla,în care timp se continuaseră demascările si munca în ateliere, au mai fost aduse aici si alte categorii de detinuti, cu diferite condamnări si muncitori specializati într-o anumită meserie (Am mai spus că tot ce se lucra în atelierele din Gherla: tâmplărie, mecanică, vopsitorie, nasturi, etc, era pentru armata sovietică. Munca era condusă de biroul organizatoric, al cărui sef era Ţurcanu).

După cele spuse la Pitesti de colonelul Zeller, că demascările vor continua, fie la Gherla, fie în altă parte, în libertate (spuse repetate de Ţurcanu la Gherla si trăite de noi în camerele de tortură), nimeni nu mai credea că acele schingiuiri vor înceta vreodată.