vezi galerie foto (17 foto)
Ioan Ianolide
"Prețuiți libertatea, nu vă vindeți sufletele, întoarceți-vă la Hristos!"
  • 27 Ianuarie 1919
  • Dobrotești, Teleorman
  • student
  • 23 ani
  • Jilava, Piteşti, Târgu Ocna, Galați, Caransebeş, Văcărești, Gherla, Aiud
  • 05 Februarie 1986
  • Mănăstirea Cernica
    • Deținutul Profet
    • Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă
    • Testamentul unui nebun

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

În toamna anului 2012 doamna Constanţa Ianolide, soţia lui Ioan Ianolide, legatarul testamentar al lui Valeriu Gafencu, a vizitat Mănăstirea Putna. Am rugat-o să ne spună câteva cuvinte despre soţul ei.

Ionel a ieşit din închisoare la 2 august 1964. La 2 martie 1965 a venit la noi să o viziteze pe mama mea pe care o cunoscuse cu câteva luni în urmă. Aşa m-a cunoscut şi pe mine. A fost o vizită de câteva ore şi a doua zi a vrut să stea de vorbă cu mine. Ne-am plimbat în parcul Herăstrău şi mi-a spus că vrea să se căsătorească cu mine căci atunci când a intrat în casă şi a dat cu ochii de mine o voce i-a spus: Asta este! Am depus actele pentru căsătorie şi pe data de 7 aprilie 1965 am avut cununia civilă la Bucureşti şi pe 30 aprilie cununia religioasă la Dobroteşti.

Era mereu suferind de diverse boli. Făcea de trei-patru ori pe an viroze respiratorii, pietre la rinichi; a fost operat de cataractă, de prostată. Când muncea era nevoit să facă pauză la anumite intervale şi să se întindă pe patul tare, pentru că îl durea coloana de sus până jos; avea pluridiscopatie în plină evoluţie, ciocuri la călcâie, coxartroză. Dar ce n-avea?... Însă, din exterior nu ziceai că este bolnav. Era aşa de frumos şi de înalt şi arăta aşa bine şi totdeauna pus la punct, cu cămaşă cu cravată, încât toată lumea îl admira. Şi era aşa de blând şi de bun...

Când se ducea la băi, căci îl supărau durerile reumatice generalizate, foarte multă lume, mai ales femei care aveau necazuri, îi cereau sfat pentru că îl vedeau atât de blând şi de bun.

Numai credinţa l-a ajutat să reziste. Ne povestea mereu de Valeriu, pe care l-a iubit mai mult ca pe fraţii lui. Despre el însuşi nu ne povestea nimic. Nici noi nu-l întrebam ca să nu-l răscolim. Atâta doar, odată când îi tăiam unghiile mi-a spus: „Ah, tu mi le tai, şi ei mi le smulgeau." Mama, când a auzit de tumoarea din spatele ficatului care i-a grăbit sfârşitul, l-a întrebat: „Nu cumva te-au lovit şi la ficat?" „Oh, de câte ori cu bocancii!..." Şi a mai zis: „Am avut noroc că am scăpat de Reeducarea de la Piteşti". Eu mai târziu, după Revoluţie, când au început să apară cărţile am aflat ce a fost cu Piteştiul, ce s-a întâmplat, pentru că nu am ştiut, nu spunea.

Pe urmă, tot de la alţii am aflat cum îi bătea cu fierul la talpă, iar el nu scotea un sunet. Cinci ani a stat izolat singur într-o celulă, pe ciment, dezbrăcat, nemâncat. În ultimii doi ani, văzând că, în ciuda ameninţărilor cu reeducarea sau a promisiunilor că-l vor scoate din puşcărie dacă renunţă, el nu cedează – le-a spus la un moment dat: „Cred în Iisus Hristos şi voi crede în Iisus Hristos în continuare!" –, l-au băgat într-o celulă mare cu 20 de persoane care înnebuniseră ca să-şi piardă şi el minţile1. Dumnezeu l-a ajutat şi nu şi le-a pierdut. Dar zicea că era ceva cumplit.

Sunt convinsă că numai credinţa l-a ajutat să reziste la chinurile cumplite din cei 23 de ani de închisoare. Mama l-a întrebat odată: „Dar pe ăştia care te-au chinuit aşa atâţia ani nu-i urăşti?" „Nu. Mă rog pentru mântuirea lor."

La Putna

Pe nepoata mea Ruxandra, fiica fiicei mele Mihaela, din prima mea căsătorie, am crescut-o la noi de la 5 luni la 7 ani, când am înapoiat-o părinţilor ei căci pe 15 septembrie 1985 începea primul an de şcoală. Ionel a iubit-o foarte mult. Câţiva ani la rând am mers toţi trei, 2-3 luni la câte o mănăstire din ţară unde Ionel a învăţat diverşi călugări sau călugăriţe să lucreze obiecte de cult. Aşa am fost la mănăstirile Govora, Cozia, Sihăstria şi Putna.

Ultima dată, chiar înainte de a muri, în iulie-august 1985 am fost la Putna. Înainte de prima poartă a mănăstirii, devale, erau vreo două căsuţe şi noi acolo locuiam. La un moment dat eu şi nepoţica ne-am dus cu un grup din Ardeal la mănăstirile din judeţul Neamţ. La întoarcere, Ionel mi-a spus să mă duc pe la Iaşi şi să-l caut pe Mihail Lungeanu – coleg de celulă la Târgu Ocna cu Valeriu, pe care l-a şi îngrijit – care ştia poeziile lui Valeriu şi să-i spun să vină la Putna ca să i le spună. După ce l-am găsit într-un sfârşit, ne-am întors la Putna, unde fetiţa a început să se simtă rău şi să facă febră mare. Am decis ca eu şi nepoţica să ne întoarcem la Bucureşti, iar Ionel să rămână până termină treaba. Înainte de a pleca a venit un părinte de la mănăstire, care auzise că fetiţa s-a îmbolnăvit, ne-a pus să îngenunchem şi ne-a citit câteva rugăciuni. La sfârşit ne-a spus: „Plecaţi fără grijă că până ajungeţi la Bucureşti fetiţa nu o să mai aibă nimic." Am ajuns dimineaţa şi copilul nu mai avea nimic. Ca să nu-i sperii le-am spus părinţilor ei, care ne-au aşteptat la gară, că ne-am întors acasă pentru că se plictisise Ruxandra. Mai târziu le-am spus adevărul. A doua zi după ce am plecat noi, a venit şi Mihail Lungeanu la Putna, a stat de vorbă cu Ionel şi i-a dat versurile.

Pe patul de suferinţă

După aceea lui Ionel i s-a făcut tot mai rău. Hepatita cronică, boală pe care o avusese în închisoare şi care recidivase după 25 de ani, se transformase treptat în ciroză hepatică uscată, apoi cu lichid şi ulterior a apărut o tumoare în spatele ficatului. În noiembrie doctorii au spus că nu se mai poate face nimic şi i-au dat drumul acasă.

Când era pe patul de suferinţă a fost vizitat de mai multe ori de poetul Ioan Alexandru care i-a dăruit volumul de versuri Imnele Putnei pe care i-a scris: „Iubitului frate în Domnul, Ioan Ianolide, cu bucuria de a fi fost sub acest cer, pe acest pământ creştin românesc, o clipă măcar împreună în drum spre patria eternă. Ioan Alexandru. Sfântul Dumitru, 1985." Înainte cu două-trei săptămâni de a muri a venit să îl vadă părintele arhimandrit Grigore Băbuş de la Patriarhie şi părintele arhimandrit Bartolomeu Anania. La plecare părintele Anania mi-a spus: „Dacă noi am avea starea de spirit pe care o are Ion în faţa morţii am fi cei mai fericiţi oameni."

Sunt pregătit

Ionel ne spunea: „Eu sunt pregătit să trec dincolo dar îmi pare rău că vă las pe voi." La Crăciunul din '85 a intrat în comă, care a durat o zi şi-o noapte. Ne-am gândit că se sfârşeşte. Dar şi-a revenit. La un moment dat a chemat-o pe fiica mea să stea pe scaun lângă patul lui şi i-a zis: „De ce nu m-aţi lăsat voi să mor atunci că eu eram deja trecut dincolo şi m-am întâlnit cu Dumnezeu?!"

În dimineaţa zilei de 5 februarie 1986 s-a stins din viaţă. Şi pentru că nu a putut intra în mănăstire a dorit ca măcar mort să intre acolo. Aşa că am concesionat două locuri de îngropăciune în cimitirul mănăstirii Cernica, unde îşi odihneşte trupul, pentru că sunt sigură că sufletul este în treptele cele mai înalte ale cerului.

(Constanța Ianolide - Revista ”Cuvinte către tineri”, nr. VI din 2013, pp. 44-46)


1. Acest episod a avut loc la Aiud, în faza ultimei reeducări a deținuților politici. Ioan a fost trimis în acea celulă cu oameni înnebuniți din dispoziția colonelului Crăciun, ca urmare a refuzului de a se reeduca: ”Cei care au refuzat categoric reeducarea au fost masaţi în Zarcă şi supuşi unui regim de exterminare prin foamete, izolare, boală şi pedepse. Pentru ceilalţi s-a dat mâncare din belşug, proastă dar multă, ca să se întremeze puţin bietele schelete. M-a chemat şi pe mine colonelul şi mi-a vorbit de reeducare. Am răspuns:

 - Problemele mele de conştiinţă le rezolv singur şi nu permit amestecul nimănui.

- Eşti nebun! a urlat el furios şi m-a trimis drept pedeapsă într-o cameră de alienaţi mintal, o primă experimentare a azilelor psihiatrice.

Am făcut acolo o experinţă rară şi cu concluzii nebănuite. Apoi am ajuns în Zarcă. În cele din urmă m-au dus la spital, căci eram dărâmat.”

(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 215)

 

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Noi l-am întâlnit pe Hristos viu și adevărat în vârful foamei, al setei, al frigului, al singurătății și al terorii de nedescris." Aspazia Oțel-Petrescu

Ultimele comentarii

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori