După terminarea anchetei la Ministerul de Interne, am fost transportaţi la închisoarea Jilava şi introduşi în camera 24 "secret", ultima cameră pe coridorul secţiei a II-a a acestei închisori.

În cameră am mai găsit încă vreo 20 de persoane -toate foste mari somităţi ale vietii politice româneşti. L-am întâlnit acolo pe Dumitru Groznea, decanul baroului de avocaţi Ilfov; pe unul Simca -ziarist la "Universul" ; pe generalul Zaharia, aghiotantul mareşalului Antonescu şi alţi oameni valoroşi ce fuseseră radiaţi din viaţa ţării şi aruncaţi în această beznă subpământeană.

Duba-vagon în care am fost urcaţi ca să fim duşi la Bucureşti era "oarbă" din cauza jaluzelelor care obloneau fereastra şi care, în afară de lumină, îţi luau până şi aerul. În Gara de Nord, ne aştepta un cordon de gardieni care ne-au primit cu bâte, cu picioare în spate şi cu sudalme.

Camera era, de fapt, un coridor boltit de 15 metri lung şi de 5 metri lat, cu un spaţiu de 75 metri pătraţi, în care se aflau 350 deţinuţi, deci aproximativ 5 oameni pe metru pătrat. Un adevărat furnicar! Peste zi oamenii se îngrămădeau pe cele două „priciuri“ de lemn (scînduri de la un capăt la altul al camerei).

Atunci când deţinutul era vârât în acest "mormânt", colonelul de securitate cunoscut de deţinuţi sub numele de Vasilescu îi comunica: De aici nu se iese decât fără viaţă.

În celuia numărul unu, dacă numărătoarea o facem din fundul hrubei, erau încarceraţi:

În această celulă, indiferent dacă era vară sau iarna, apa picura din tavan. Era o atmosferă umedă. Când ne mai scotea "la aer", în curtea strâmtă înconjurată cu gard de scândură, ieşeau aburi din noi.

Nu existau calorifere sau sobe de încălzit. Temperatura era constantă: RECE.

O cameră ca toate celelalte, o hrubă pe ai cărei pereţi mustea apa, se numea "spital". Paturi suprapuse, hârdău pentru tinetă, hârdău pentru apă şi câteva schelete ce-şi scuipau plămânii.

Într-o zi a fost adus Turcu Viorel, un economist, învinuit de a fi format un guvern în care el trebuia să deţină portofoliul Economiei naţionale. A venit după el Popescu Gheorghe, avocat, condamnat pentru spionaj în favoarea americanilor şi purtat prin lagărele de exterminare din Rusia. Prin Aprilie 1956 şi-a făcut apariţia un procuror al Capitalei, un anume Popescu. Regimul nu se deosebea cu nimic. Era normal. în regimul comunist toţi sunt "egali".

Erau egale cu bărbaţii şi se bucurau şi ele de pedepse suplimentare. Jilava nu era suficientă pentru a le îngenunchia. Ori ce li se năzărea doamnelor gardience, ţigănci de ultima speţă, constituia un motiv pentru a fi trimise la „mititica". Aproape toate au trecut pe acolo, prin acel loc de supertortură al Jilavei. Această era o carceră cu ciment pe jos şi pereţii umezi, în care deţinutele politice executau o pedeapsă imaginară, fiind ţinute numai în cămaşa, cu o bucată de mămăligă şi o gamelă cu apă sărată (pe zi). În aceste condiţii nu se putea rezista mai mult de 7 zile. Acele femei care au trecut pe aici, şi nu au fost puţine, s-au îmbolnăvit de anexită şi reumatism. Foamea le chinuia ca şi pe bărbaţi. Lipsa de aer şi lumină de asemenea.