vezi galerie foto (7 foto)
Mihaela Iordache
"Acum suntem total ai lui Hristos şi, alaturi de El, drumul nostru înseamnă dragoste…"
  • 15 Noiembrie 1914
  • Nicorești, Galați
  • monahie
  • 8 ani
  • Galați, Miercurea Ciuc, Jilava, Arad
  • 20 Aprilie 1963

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Cu multă bucurie sufletească vom încerca să prezentăm în scurte cuvinte ce a însemnat, pentru mănăstirea noastră, Maica Mihaela.

Maicii Mihaela i se păstrează amintirea ca un foc sacru, pe care îl întreţinem prin rugăciuni de pomenire la sfintele slujbe, la pravila de chilie şi urmînd exemplul vieţii sale.

Cînd ne gîndim la Maica Mihaela, ne apare în memorie ca un diamant care a radiat prin dragoste, prin smerenie, prin sacrificii, prin postiri îndelungate. Pentru obştea noastră a fost ca un far luminos, spre care s-au îndreptat inimile, fiind luată mereu ca exemplu de urmat.

Atrasă de fenomenul tainic al Vladimireştiului, pe care l-a trăit duhovniceşte, acesta i-a transformat întreaga fiinţă şi idealul vieţii sale; astfel a vrut să îşi închine tinereţea slujirii pînă la moarte a Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos [1].

S-a născut în 1914, la Nicoreşti, nu departe de Tecuci, într-o familie de buni creştini, Elena şi Alexandru Iordache, în casa cărora a primit o educaţie aleasă.

În cancelaria mănăstirii se păstrează diploma ei de licenţă de la Institutul de Educaţie Fizică din Bucureşti [2].

Avea o puternică credinţă în Dumnezeu, ce a prefăcut iubirea în rugăciune. Era singurul lucru pe care-l făcea tainic, ziua şi noaptea, îngenunchind şi cerînd îmbunarea lui Dumnezeu pentru mîntuirea oamenilor.

Rugăciunea, însoţită cu smerenia şi cu dragostea, a ajutat-o să urce uşor calea desăvîrşirii monahale, la care s-a adăugat şi mucenicia din închisorile ateiste, ridicînd-o pe o treaptă înaltă în veşnicie.

Calităţile sufletului său, ce au făcut-o plăcută lui Dumnezeu şi oamenilor, reies clar şi din unele lucrări de pictură, de scriere frumoasă, dar mai ales din cum a ştiut să se prezinte ca un exemplu viu în mănăstire. Era un fel de duhovnic la îndemîna oricui şi la orice oră. Cu toate că lipseşte din mijlocul nostru de peste 45 de ani, nu putem spune că s-a găsit cineva care s-o urmeze [3] în desăvîrşire.

În toamna anului 1937, mergînd prin sate şi oraşe, unde eram chemată de către preoţi, pentru a le spune oamenilor mesajul primit de la Dumnezeu, întotdeauna am fost însoţită de Dl. Colonel Coman Ionescu, pensionar din Tecuci, şi de cîte o soră; astfel am ajuns şi în comuna Nicoreşti, fost judeţ Tecuci. La Nicoreşti am fost găzduiţi la părinţii sorei Maria Iordache, devenită mai tîrziu Maica Mihaela. De la prima vedere ne-am simpatizat; eu eram fericită, parcă îmi găsisem omul potrivit pentru o misiune pe care încă nu o cunoşteam [4].

Era o fire veselă, bună la suflet, căutînd întotdeauna să facă pace.

A trecut un an şi eu am primit, în 1938, binecuvîntarea Sfintei Episcopii de Roman, de a purta uniformă de soră. Mi s-a dat un registru chitanţier, să pot aduna fonduri pentru Sfînta Mănăstire, ce primise binecuvîntarea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să se construiască pe locul meu părintesc, de pe colina Gurgueta.

Mergeam des pe la Tecuci, gîndindu-mă spre ce sat s-o iau, dar întotdeauna mă îndreptam spre Nicoreşti.

Nu mai ştiu cît timp a trecut, dar, într-una din zile, mama sorei Maria (căreia i se mai spunea şi Marieta), văzîndu-mă intrînd pe poartă, m-a luat în braţe plîngînd şi printre lacrimi mi-a zis:

- Am pierdut un băiat [5] şi acum am pierdut şi o fată pe care o iubeam aşa de mult, avînd o fire nobilă [6].

Am încurajat-o spunîndu-i:

- Aveţi încredere în Dumnezeu şi în Maica Domnului, că pe sora Maria nu aţi pierdut-o, pentru că eu am nevoie de ea la construcţia sfintei mănăstiri.

S-a uitat lung la mine şi mi-a zis:

- Ştiţi ceva de ea?

- Nu, dar o simt foarte aproape de mine.

- Cum? Nu înţeleg?

- O să înţelegeţi mai tîrziu, cînd o să vedeţi faptul împlinit.

Ca să nu creadă că ştiu ceva [7], am rugat-o să mă ierte că mă retrag, îndreptîndu-mă spre o doamnă bolnavă. Mama Marietei m-a condus pînă la poartă, privindu-mă lung şi bănuitoare. I-am zis:

- Fiţi liniştită, eu nu ştiu nimic, dar vocea inimii nu m-a înşelat niciodată. Aveţi credinţă în Dumnezeu!

Avea motiv să mă privească bănuitoare, pentru că sora Maria evadase de la Mănăstirea Suzana din judeţul Prahova, unde a fost dusă de către autorităţile din Bucureşti, cu domiciliu obligatoriu [8]; şi, ca să nu facă necaz altcuiva, a venit la părinţii ei, spunîndu-le:

- Mă urc în podul casei; daţi-mi o saltea şi ceva de învelit, cărţi de cetit, păpuşi şi multe jucării!

A stat 2 ani în podul casei.

Pe orice drum porneam, mă trăgea spre comuna Nicoreşti, fără să-mi dau seama că sora Maria mă privea prin papandura casei, pe unde îmi arunca cîte o jucărie, iar eu cu atîta bucurie o luam, spunîndu-i mamei ei:

- La dumneavoastră cad din pom jucării?!

Mama Marietei, cam încurcată, îmi răspundea:

- Avem aici în vecini două fetiţe zglobii, cred că ele le aruncă...

Eu îmi luam jucăria şi plecam fericită. În toate acţiunile mele îmi mergea tare bine.

În anul 1941, spre marea mea bucurie, o văd că vine îmbrăcată în costum naţional la mănăstire, zîmbind către mine. Eu o întreb:

- Draga mea, ai venit să-ţi iei jucăriile?

Marieta îmi răspunde:

- Mai păstraţi-le puţin. Ce mult mă bucur că le aveţi!

În primăvara anului 1942, a venit spunîndu-mi:

- Măicuţă, dincolo de poarta mănăstirii am lăsat totul. Am venit să vă fiu de folos, aşa cum spuneaţi mamei pe cînd eu eram în pod şi ascultam conversaţia.

- Curios, soră Maria, podul nu avea niciodată capacul închis!

- Măicuţă, prin aceasta dovedeam oricui că în pod nu există fiinţă omenească [9], dar vă rog, spuneţi cum simţeaţi că sînt aproape de dvs.?

- Nici eu nu ştiu cum să mă exprim... dar te simţeam aproape.

Timpul a trecut, mănăstirea a crescut şi a sosit momentul [ca sora Maria] să fie trecută în rîndul maicilor, depunînd votul călugăriei pe 14 iulie 1946, primind numele de MONAHIA MIHAELA.

De la intrarea în mănăstire a fost numită secretară, făcînd parte din consiliul de conducere, pînă în 1955. Mie mi-a fost nu numai soră sau secretară, ci o alifie vindecătoare pentru sufletul meu, care presimţea un viitor tragic.

A sosit momentul... În anul 1955, martie 29, noaptea pe la ora 2, am văzut incinta mănăstirii plină de armată, ofiţeri numai grade superioare de Securitate, într-un număr mai mare ca la hramul bisericii. Nu am cunoscut nici o persoană. În cîteva minute m-am hotărît să mă predau.

Deoarece toată armata se lupta cu maicile, ce ţineau rezistenţa să nu poată pătrunde în stăreţie, am hotărît să ies pe o uşă ce dădea în atelierul de croitorie, din afara incintei. Am bătut în uşa atelierului, ce avea lacăt; la un zgomot uşa s-a deschis şi eu am întrebat:

- Pe cine căutaţi?

- Pe Veronica, stareţa mănăstirii.

- Eu sînt.

- Nu se poate...

La un fluierat-consemn, au început să năvălească militari pe terasa atelierului, unde mă găseam. Un ofiţer îmi pune căluşul în gură, altul îmi leagă mîinile la spate.

Din nou aud un fluierat, iar apar ofiţeri; nu ştiu cîţi erau la număr; îmi pun lanterna în ochi şi aud pe unul că zice:

- Nu-i Veronica, seamănă cu ea.

Apar alţii. Unul dintre ei zice:

- Daţi-vă deoparte! Luaţi-i căluşul din gură!

A procedat cum se poate mai bine. Apoi mă întreabă:

- Unde îţi este buletinul de identitate?

La care eu am răspuns:

- Mergeţi în camera mea de lucru şi pe birou veţi găsi servieta în care am buletinul şi banii pregătiţi să merg mîine la Galaţi, să comand cruci pentru maicile noastre moarte.

A fugit unul dintre ei, a adus servieta şi a zis:

- Se găseşte exact ce a zis dînsa.

Alt ofiţer a dat ordinul zicînd:

- Aduceţi pe Iordache Mihaela, adă-l şi pe popa Ioan [10] şi maicile din comitet, numele fiind pe lista dată!

Ne-a ţinut în faţa dubei pe noi trei pînă a adus maicile scrise pe listă. Ne-am urcat în dubă. Eu am făcut ochii mari-roată şi am zis:

- Fie, Doamne, voia Ta, ştii numai Tu cînd voi mai vedea locaşul sfînt.

Dar simţeam în suflet o bucurie nemaipomenită. Am fost ultima urcată în dubă. Am început că cîntăm cu toatele Imnul Maicii Domnului: "Ceea ce eşti mai cinstită decît Heruvimii..."

Pornind după duba noastră şi celelalte maşini-dubă, cu armata, ne-au dus la Securitatea din Galaţi, de lîngă Catedrală. Eu aici am stat 24 de ore şi m-a pornit într-o maşină mică, cu patru bărbaţi civili. La început am crezut că mă vor duce să mă omoare în vreo pădure [11]; tot timpul nu s-a vorbit nici un cuvînt. Am ajuns la Bucureşti.

Maşina s-a oprit în Piaţa Victoriei, la Ministerul de Interne, unde m-au rugat să cobor. Însoţită de un singur bărbat, am urcat pînă la lift, dîndu-mi ochelari negri. Liftul s-a oprit la etajul patru.

A urmat ancheta. Şapte luni am stat în Bucureşti, singură în celulă, fără să ştiu nimic de nimeni. Nu mai ţin minte cîte luni au trecut şi am auzit tusea Maicii Mihaela.

Anchetatorii mă acuzau că Maica Mihaela recunoaşte că eu am luat parte la mai multe şedinţe legionare. Eu nu am admis această acuzaţie şi am cerut să văd declaraţiile Maicii Mihaela, să mă pot convinge [12]. Mi-au adus dosarul în care toate hîrtiile erau albe, fără nici un cuvînt scris pe ele. Ei au zis.

- De aici reiese fanatismul Mihaelei!

În octombrie 1955, ne-au adus pe toţi la Securitatea din Galaţi, unde s-a ţinut procesul, fiind judecaţi de către Tribunalul Militar Constanţa în deplasare la Galaţi, încadrîndu-ne în art. 209 din Codul Penal. Trei zile a ţinut procesul, 4-5-6 decembrie 1955.

Eu am primit 15 ani de muncă silnică.

Maica Mihaela – 20 de ani m. s. [13]

Pr. Ioan Iovan – 20 de ani m. s.

Ne-am eliberat cu Decretul lui Gh. Gheorghiu-Dej, afară de Maica Mihaela, despre al cărei sfîrşit mucenicesc, în închisoarea de la Miercurea Ciuc [14], am aflat 2 ani mai tîrziu.

Eu împreună cu obştea de maici şi surori îi păstrăm vie amintirea, cinstindu-i viaţa şi sfîrşitul său.

Sufletul curat al Maicii Mihaela se bucură de fericirea veşnică între sfinţi, iar chinuitul său trup se odihneşte în cimitirul din Miercurea Ciuc, neştiut de nimeni.

(Stavrofora Veronica [GURĂU], Stareţa Mănăstirii Vladimireşti - Sfinții închisorilor în Lumea Credinței. Din rezistența României creștine împotriva ateismului comunist, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Lumea Credinței, București, 2014, pp. 242-249; Lumea Credinței nr. 117 din aprilie 2013; Puncte cardinale, anul X, nr. 6/114, iunie 2000, p. 11)


[1] Avea 28 de ani cînd a lăsat lumea, 32 cînd a depus votul monahal şi 49 (neîmpliniţi) cînd s-a stins în temniţa de la Ciuc.

[2] Vechea A.N.E.F. (Academia Naţională de Educaţie Fizică), pe care a urmat-o între 1934 şi 1938, audiind în paralel cursuri şi la Facultatea de Litere şi Filosofie. 

[3] Sensul este: care să se ridice la acelaşi nivel.

[4] Sensul este: despre care încă nu ştiam cît de grea va fi.

[5] Iordache Nicoară (comandant legionar) se numărase printre cei ucişi în lagăre, din poruncă regală, în septembrie 1939. Ne-a rămas de la el un Imn camaraderiei.

[6] Sensul este: pentru firea nobilă pe care o avea.

[7] Se subînţelege: ce n-aş vrea să-i spun sau ce n-ar fi trebuit să ştiu.

[8] Era tot o măsură antilegionară, tînăra profesoară de educaţie fizică făcînd parte din așa-numitele Cetăţui de Fete.

[9] Sensul este: că nu era nimic sau nimeni care să fie ascuns acolo, de vreme ce accesul era la îndemîna oricui.

[10] Părintele Ioan Iovan (1922-2008), pe atunci duhovnicul Vladimireştilor (vezi mai jos).

[11] Procedeul era curent în epocă (la fel ca şi teroarea dubelor negre, care operau noaptea, sau ochelarii negri care li se puneau arestaţilor, de care se pomeneşte mai jos).

[12] Acesta era un alt tertip curent în anchete: erai minţit că altcineva ar fi spus despre tine ceea ce anchetatorii ar fi vrut să spui ("să recunoşti") tu însuţi.

[13] Conform documentelor, Maica Mihaela a primit chiar mai mult: prin sentinţa 1655 din 7 decembrie 1955, Maria Iordache este condamnată la 25 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, pentru "crima de uneltire contra ordinii sociale" p.p. de art. 209 p III C.P., şi la 5 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională, pentru fals în acte publice, urmînd să execute pedeapsa cea mai mare, conform art. 101 C.P. (cf. Arhiva C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 160, vol.6, f. 188).

[14] I-a fost dat să moară chiar acolo unde şi fratele ei fusese ucis în urmă cu 24 de ani!

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Dacă suporți crucea cu drag, nu silit, e simptomul unei autentice smerenii, deci este Duhul Sfânt în tine." Pr. Arsenie Papacioc

Ultimele comentarii

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori