vezi galerie foto (7 foto)
Mihaela Iordache
"Acum suntem total ai lui Hristos şi, alaturi de El, drumul nostru înseamnă dragoste…"
  • 15 Noiembrie 1914
  • Nicorești, Galați
  • monahie
  • 8 ani
  • Galați, Miercurea Ciuc, Jilava, Arad
  • 20 Aprilie 1963

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

În toamna anului 1942, vine la mănăstire prima fată cu școală, adică cu studii superioare, profesoară licențiată în educație fizică. Era cunoscută în țară, susținuse câteva competiții sportive internaționale. Era Maria Iordache (Marieta), dintr-o familie bogată din Nicorești. Lăsase acasă frați și surori. Când a auzit de începutul smerit al vieții monahicești din sudul Moldovei, a lăsat toate ale lumii desfătări și a venit de s-a înrolat în armata lui Hristos, să ducă mai departe greul început. A fost primită cu bucurie, că era o fire bună, modestă, dar fără voia părinților.

Mama ei chiar s-a îmbolnăvit de supărare, prefera să fi fost moartă, decât să o știe în mănăstire, deși erau oameni credincioși. Dacă pentru unii părinți era o cinste, o bucurie, pentru familia Alexandru Iordache era o înjosire (așa considera familia). Când mergea mama sa la cimitir, pe lângă lumânările ce le aprindea pentru cei morți, aprindea o lumânare și pentru dânsa. Era o fire veselă, dar și plină de seriozitate, o bunătate întruchipată. Nu știa să se supere pe cineva, se considera cea mai mică și nevrednică și cea mai din urmă soră. Nu după multă vreme apărea în sobor ca o rază de lumină în întuneric. Fiind mai în vârstă ca celelalte surori și considerată cu mai multă înțelepciune, a fost luată de exemplu în trăirea duhovnicească. Se ruga mult și mai ales pentru întoarcerea mamei sale. Așa de mult se întrista când vedea pe părinții surorilor și credincioșii cu ce dragoste veneau la mănăstire și ai dânsei nu numai de dânsa nu voiau să audă, dar nici de mănăstire, din cauza fiicei lor Marieta. Când porumbul din jurul mănăstirii era crescut destul de mare, se ducea și făcea acolo rugăciuni și mii de metanii. Odată, Pr. Varnava a ieșit din chilie, într-o noapte, și vede în porumb o luminiță că mișca sus-jos. A avut răbdare să stea să vadă ce înseamnă această luminiță – era sora Maria care își făcuse canonul1. Mergea la ascultările cele mai grele, deși nu putea, avusese cândva fracturată coloana vertebrală și ca să nu cârtească celelalte surori, de exemplu la secerat, secera în genunchi până sângerau.

Când la bucătărie era vreo mâncare (sarmale) ce trebuia noaptea să fie fiartă pentru a doua zi, toate surorile plecau, se știa că numai sora Maria se oferea să aibă grijă de mâncare, deși ziua muncea greu, sau mergea cu oile pe ger, vânt sau ploaie. Când pleca cu oile, lua în traistă o bucată de mămăligă și de era ger, venea cu ea înghețată tun. Postea zile-n șir, dacă o nemulțumea ceva, niciodată nu se supăra, iar pentru toate împrejurările găsea un răspuns. A cerut îngăduința Măicuței2, să nu stea cu obștea la masă și timp de un an de zile se așeza la masă după ce maicile și surorile ieșeau din trapeză, de mânca numai resturile ce le rămânea lor. Dar după cum mâncare nu era îndestulătoare, prea multe firmituri nu găsea.

Cu timpul Măicuța, care știa, și fetele care observaseră această smerenie, lăsa anume pe masă ceva de mâncare. În chilie se învelea noaptea cu vreo pătură, pe motiv că nu avea plapumă adusă de acasă. Aflând familia de aceasta, i-a adus o plapumă de mătase foarte frumoasă și nici atunci nu s-a învelit cu ea, ci a dat-o la stăreție pentru oaspeți, pe motivul că nu se cade călugărului se se simtă bine sub o astfel de plapumă.

Multe și diferite sunt actele de nevoință3, de smerenie, ale sorei Maria Iordache, devenită mai târziu Monahia (Maica) Mihaila.

Dragostea mamei și dorul de fata sa cea bună au biruit. Și-a zis în sine că și pe morți îi mai poți vedea după șapte ani deshumându-i, dar pe copila noastră care se roagă neîncetat lui Dumnezeu pentru noi? A trimis vorbă la mănăstire să vine acasă, dându-i partea ce se cuvenea de avere (struguri și vin din anul acela – fiind originală dintr-o regiune viticolă). Bucuria regăsirii a fost de nedescris, însă nu a durat mult, că mama sa, de supărare, s-a îmbolnăvit și a murit de cancer. Maica Mihaila mulțumea lui Dumnezeu de toate și pentru toate, că i-au fost ascultate rugăciunile de apropiere a părinților de bucuriile cerului. Toată viața Sfinției Sale a fost numai sacrificiu, până la sfârșitul vieții care i-a fost mucenicesc. Tot soborul și cine a cunoscut-o îi păstrează o plăcută amintire.

(Maica Christofora – Sfânta cruce din porumb, Vol. I, Editura Anca, Urziceni, 2011, pp. 100-102)


1. Relatarea acestui episod este făcută mai detaliat în volumul II al lucrării monografice despre Mănăstirea Vladimirești: ”Canonul călugăresc se poate face oriunde, fie în chilie în timpul pravilei de seară, fie noaptea când celelalte surori dorm, fie în biserică și așa mai departe. Paznicul maicilor de la începutul mănăstirii [Vladimirești], când se găseau în câmp, departe de sat (6 km), era părintele Varnava, care vedea în fiecare seară că se arăta în porumb, pe câmp, mai departe, o luminiță, apoi iar dispărea. Tare se mai minuna urmărind această mișcare a luminiței, iar după oarecare pauză apărea și apoi dispărea. Într-o noapte, s-a hotărât să se apropie de locul acela, mai cu sfială. Se furișă prin porumbul ce era înalt ca statura unui om și ce văzu: era maica Mihaela, care își făcea canonul iar locul era bătătorit de mulțimea metaniilor.” (Maica Christofora – Sfânta cruce din porumb, Vol. II, editura Anca, 2011, pp. 229-230)

Din relatarea făcută nu reiese în mod explicit că luminița aceea care o însoțea pe maica Mihaela era de natură necreată. Și totuși, apariția și dispariția ei aleatoare ne face să ne îndoim de faptul că ar fi fost cauzată de un felinar, o candelă, o lumânare sau altă sursă de iluminat prin ardere, singurele disponibile la acea vreme și în acel context. Excludem ipoteza că sursa luminii ar fi fost focul natural pentru că  așa cum reiese din numeroase mărturii, maica Mihaela era omul smereniei neîncetate, ori însoțirea în noapte de o sursă de lumină, oricare ar fi fost aceea, iar fi trădat în cel mai evident mod nevoința.

În plus, atâta timp cât acea luminiță apărea și dispărea în repetate rânduri, eventualele reaprinderi ar fi necesitat o sursă de aprindere cu chibritul ori amnarul însă nu vedem utilitatea sau logica pentru care maica Mihaela să fi recurs la o astfel de activitate ce i-ar fi distras atenția de la rugăciune și i-ar fi consumat timpul cu detalii nesemnificative.

2. Este vorba de maica Veronica Gurău, stareța mănăstirii Vladimirești, față de care întreg soborul de maici a avut un respect și o dragoste deosebită. De aceea era alintată aproape exclusiv cu numele de ”Măicuța” sau ”Măicuța Veronica”.

3. O altă nevoință a maicii Mihaela, de lungă durată și cu mare consum de energie, a fost activitatea de secretară a mănăstirii. Aceeași cronicară a Vladimireștilor care i-a conturat portretul de Sinaxar maici Mihaela, arată că: ”stăreția era un corp de clădire în partea de nord, în fața bisericii, formând astfel o latură a cetății mănăstirii. Cuprindea camera Măicuței, un salon de recepție, biroul mănăstirii, biroul particular al Măicuței și a persoanelor oficiale și o cameră rezervată Prea Sfințitului și persoanelor oficiale bisericești. Lucrările de cancelarie le făcea Părintele Clement – registrele le avea în chilia sa. Însă de acum, Maica Mihaila a devenit secretara Sfintei Mănăstiri în noul birou (secretariatul), la stăreție. Maica Mihaila făcea și legătura între sobor și Măicuță.

Când o soră sau o maică avea nevoie de învoire, adică de a pleca acasă cu un motiv serios, familial, i se făcea bilet de voie pe trei zile, în caz excepțional cel mult 6 zile. De aveam nevoie de medicamente sau îmbrăcăminte, mănăstirea le punea la dispoziție nu bani, ci tot ce aveau nevoie. Acum aveam și casieră, pe maica Epiharia (sora Ileana Aurică de la Nămoloasa). Atât maica secretară cât și casiera îndeplineau aceste funcții peste orele de ascultare în obște, lucrau mai mult noaptea, când celelalte se odihneau. Tot ce făceau era pornit din dragoste și de aceea nu simțeau oboseala. Aceste două maici mai făceau legătura cu Sfânta Episcopie, cu banca și cu alte instituții, încheiau contracte de lucrări și făceau cumpărăturile necesare de la Galați sau Tecuci.” (Maica Christofora – Sfânta cruce din porumb, Vol. I, editura Anca, Urziceni, 2011, p. 119)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Închisoarea i-a apropiat pe unii oameni mai mult de Dumnezeu, i-a făcut să aibă o inimă mai bună. Acolo, dacă-l aveai pe Dumnezeu în inimă și în lăuntrul tău, nu sufereai, nu erai afectat și nici compromis." Pr. Roman Braga

Ultimele comentarii

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori