vezi galerie foto (7 foto)
Mihaela Iordache
"Acum suntem total ai lui Hristos şi, alaturi de El, drumul nostru înseamnă dragoste…"
  • 15 Noiembrie 1914
  • Nicorești, Galați
  • monahie
  • 8 ani
  • Galați, Miercurea Ciuc, Jilava, Arad
  • 20 Aprilie 1963

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Maica Mihaela IordacheEra în Februarie 1961 când am părăsit penitenciarul Craiova şi am ajuns la închisoarea Jilava. În celula vecină cu ciupercăria, sub boltele caracteristice vechiului fort, am poposit circa o săptămână alături de alte detinute încadrate ca legionare.

În vremea aceea, detinutele politice erau împărtite şi izolate pe categorii. Legionarele, sau cele care fuseseră judecate în procese legionare, erau izolate de celelalte.

Dar şi în cadrul categoriei respective persoanele care activaseră şi cunoscuseră din plin viaţa legionară, considerate ca "vârfuri", erau tinute separat, fie pentru a fi supuse unui regim mai dur, fie pentru a nu-şi exercita influenţa asupra detinutelor cu atitudine mai incertă sau, probabil, în vederile de perspectivă ale anchetatorilor, mai uşor de reeducat.

La ora la care am aterizat în lumea universului concentrationar românesc am găsit detinute cu experienţă îndelungată de temniță. Gradul de specializare în meserie a birourilor de anchetă şi a întregului personal investit în urmărirea evolutiei detinutilor politici, reuşise să creeze o atmosferă de suspiciune, de neîncredere, mai ales când în celulă sosea un "boboc" necunoscut.

Aveai impresia că fiecare se retrage în carapacea sa şi aşteaptă, studiind cu precautie manifestările noului venit. Atitudinea era perfect îndreptâtită, căci trecuseră prin încercări grele şi nu putine au căzut victime informatorilor.

Atmosfera sumbră a închisorii dispărea însă treptat, pe măsură ce căldura sufletească a celor din jur învingea teama şi ignora precauţia. Îndoielile ce îi sfredeleau mintea se destrămau când o inimă de soră, un cuvânt bun, un gest generos te ajutau să te regăseşti.

Un colectiv nou îti oferea perspectiva diversităţii sufletului uman. Acolo nu erau numai luptătoare, erau şi destule femei ce ajunseseră din întâmplare. Au fost oameni buni care au căzut, au fost oameni obișnuiti care s-au ridicat neaşteptat de sus. Viata oferă pretutindeni surprize.

Acolo am înteles mai mult ca oriunde că resursele de supravieţuire, puterea de a învinge răul, puterea de a îndepârta disperarea, trebuie să le cauţi în tine, în forţele tale sufleteşti. Tu trebuie să râspândeşti căldură şi bunătate în jur, fără să ceri nimic.

Păşisem cu sufletul deschis în lumea pe care doream mult să o întâlnesc şi să o cunosc. În camera aceasta din Jilava am cunoscut-o pe Maica Mihaela. Imaginile oamenilor se estompează peste ani şi totuşi figura Maicii Mihaela o am şi astăzi clară în minte, o port în suflet alături de marii rnartiri ai neamului românesc.

Maica Mihaela (Marieta lordache), călugăriţa de la Vladimireşti, o femeie la 40-50 de ani, scundă şi slăbuţă, cu o voce şi o privire caldă, ce răspândea bunătate; era săritoare la necazurile celor din jur şi deosebit de modestă.

Fusese adusă la Bucureşti pentru un plus de anchetă. După o săptămână, aveam să facem împreună drumul la Miercurea Ciuc. Autoduba ne transporta până la Bucureşti Triaj şi apoi, peste liniile ferate, la vagonul dubă.

Episodul acesta m-a urmărit mult timp. Şi azi parcă îl am în faţă. Aveam un bagaj respectabil, căci ai mei interveniseră initial să-mi trimită cat mai multe haine, pe potriva anilor pe care cu dărnicie mi-i hotărâse instanţa. Maica Mihaela se pare că primise tot ceea ce avusese la mânăstire, legat într-o rasă călugărească. La plecare fusesem ferm atenţionate: "Nici o vorbă şi fiecare își duce singură bagajul". Bagajul Maicii Mihaela era greu, încât abia îl târa peste linii. Soldatul care ne însotea ne grăbea într-una. Maica nu mai putea merge. Am cerut permisiunea să o ajut apucând cu o mână de un capăt al rasei. În fine, am reuşit să parcurgem peste linii drumul care parcă nu mai avea sfârşit. Ne-am urcat în vagonul dubă şi ne-au inclus pe amândouă în acelaşi compartiment.

Dacă în celula de la Jilava nu am discutat aproape deloc, drumul de la Jilava la Miercurea-Ciuc a fost pentru mine o revelatie.

Fiecare făceam parte din altă generatie. Securitatea nu reuşise sa-şi pună amprenta pe sufletele noastre. Vorbeam aceeaşi limbă, aveam aceleaşi simţăminte, aceleaşi frământări sufleteşti, aceleaşi aspiraţii, aceeaşi nesfârşită dragoste pentru acest neam, aceeaşi dorinţă de înăltare spirituală, de luptă permanentă împotriva răului din noi şi din jurul nostru, până la sacrificiul suprem.

Drumul a durat în total cca douăzeci de ore. Nu ne-am odihnit aproape deloc. Am stat tot timpul de vorbă. Ne-am deschis sufletele, ne-am împărtășit idealul, ne-am povestit viaţa, aşa cum a fost cu durerile şi bucuriile ei, cu amărăciunea şi împlinirile ei.

De origine din Nicoreşti, Marieta Iordache făcuse liceul şi apoi Facultatea de Educaţie Fizică (ANEF) la Bucureşti.Trăise din plin lupta şi tragedia generaţiei din care făcea parte. Vibrase profund la toate chemările şi aspiratiile neamului său.

Maica Mihaela Iordache (Marieta)După deshumarea de la Jilava din 1940, s-a retras la mânăstire, să se roage cu sufletul ei curat pentru mântuirea acestui neam. Spirit activ şi întreprinzâtor organizase viata de obşte a Mânăstirii Vladimireşti ajutând-o în toate pe stareţă, pe maica Veronica. Deşi în plin regim bolşevic, mânăstirea prospera neaşteptat. Bineînteles, comunişti nu vedeau cu ochi buni acest lucru.

Ca să desfiinţeze mânăstirea, a fost suficient să le implice pe măicuţe într-un proces de găzduire de fugari, în care să condamne câteva maici. Maica Mihaela căpătase 25 de ani de muncă silnică. Atunci, executase deja şase ani.

Din experienţa anterioară, maica anticipa faptul că la Miercurea Ciuc ne vor despărţi. Colectivul în care eram dusă nu trebuia să se bucure de prezenţa unui om ca Maica Mihaela.

Ar fi fost un dar prea mare pentru cele de acolo. Deţinutele, trebuiau sortite unei alte experienţe. Imi vorbise maica Mihaela de multe fete bune care puteau fi luate drept model, dar în mod deosebit mi-a descris-o pe Marina Chiritescu: seninătatea figurii ei.

După doi ani, când am ajuns la închisoarea din Oradea, imediat ce mi-am aruncat privirea în camera în care am intrat, am recunoscut-o. Avea într-adevăr cea mai senină figură.

Aveam aceeaşi profesie ca şi fratele dumneaei. Maica mi-a povestit mult, foarte mult despre el, bădiţa Nicoară, pe care îl iubise nespus. Inginer chimist, asistent universitar la Politehnică, dar cu o sensibilitate de poet, se angrenase în luptă pe frontul legionar până la dăruirea totală. Un om cu totul deosebit. Fusese asasinat în noaptea de 21/22 Septembrie 1939, în lagărul de la Miercurea-Ciuc, împreună cu alti 43 de legionari.

Maica Mihaela, parte năpădită de amintiri, parte şi de presimţiri, mi-a mărturisit, nu cu teamă, nu cu regret, nu cu revoltă, ci ca o curgere normală a firului vieţii, ca o împlinire logică a destinului ei: "Mă duc să mor şi eu acolo unde a murit fratele meu".

Şi într-adevăr Maica Mihaela avea să moară după doi ani la Miercurea-Ciuc, lipsită de cel mai elementar ajutor medical, dar izolată şi îngrijită cu drag de doctoriţa Medeia Hanuţiu şi de o altă detinută al cărui nume nu l-am retinut. Dumnezeu a învrednicit-o de martirajul hărăzit celor aleşi.

(Viorica Stănulețiu-Călinescu - Lacrima prigoanei)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "În închisoare Dumnezeu nu era departe, în ceruri, era ca un vecin, vorbeai cu Dumnezeu şi-L întrebai pe Dumnezeu ca pe un vecin. Aşa Îl simţeam de apropiat!" Pr. Zosim Oancea

Ultimele comentarii

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori