Mircea Vulcănescu s-a născut pe 3 martie 1904, la Bucureşti, în familia unui inspector financiar. Clasele primare le-a absolvit în Capitală, gimnaziul la Iaşi şi Tecuci (fiind refugiat în timpul ocupaţiei germane), iar liceul l-a urmat la Galaţi şi Bucureşti. De foarte tînăr şi-a descoperit dexterităţi de activist social: la 12 ani a devinit cercetaş, iar la 16 s-a înscris în Societatea culturală ”Înfrăţirea românească”. Din adolescenţă a scris poezii şi eseuri (”Conştiinţa naţională la români”, ”Cine e poetul românismului”).

La 28 octombrie 1952 se stinge din viaţă în penitenciarul Aiud Mircea Vulcănescu, scriitor, filozof, sociolog, economist, spirit enciclopedic şi personalitate complexă a generaţiei anilor '27. 

Între 1940-1941 ocupă poziţii importante în administraţia naţională, iar din 27 ianuarie 1941 devine subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor Publice, unde rămîne pînă la 23 august 1944. Onorat cu distincţii şi mari ordine naţionale în semn de recunoaştere pentru serviciile aduse statului român, după 23 august 1944 devine, tot în Ministerul Finanţelor Publice, director al serviciului Datoriei Publice.

Pe Mircea Vulcănescu l-am avut profesor de Etică, la Universitatea din Bucureşti, pe timpul studenției mele. Lectiile sale, Sâmbata după amiezi, erau pline de dinamism şi originalitate. Venea la cursuri cu fişe, organizate pe probleme şi structurate pe esential, dar prezentarea şi desfăşurarea cursului devenea plin şi fermecător prin nota personală a vorbitorului, care fascina prin volubilitate, originalitate şi perspectiva largă în care încadra orice problemă, ideie sau sistem filozofic.

Era un bărbat înalt, frumos, demn, impozant, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate. A fost asistentul lui Nae Ionescu, filozoful ortodox român care a creat şcoală. A fost el însuşi un profund gânditor care nu a reuşit să scrie tot ce cugetase din pricina temniţei şi a morţii premature.

Rând pe rând, celulele se deschid și echipele, gata  formate, sunt  îndrumate  spre  locul  de  îmbarcare.

Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un detinut zdrențăros, care freca cu terebentină scândurile.

Într-o zi, unul dintre copiii care trăgeau cu urechea la ușă, Dinu Iorgulescu, ne făcu semn să tăcem. Se auzeau pași, înjurături și lovituri. Larma s-a oprit în fața celulei. Ușa se deschide și sub lovituri de cizme și pumni, fură aruncate în cameră trei schelete.

- Să mai țineți conferințe și aici, că vedeți voi pe dracu', le-a strigat amenințător Ivănică, închizând ușa.

Voiam să mai scriu şi despre câteva lucruri din închisoarea lui [autorul se adresează fiicelor lui Mircea Vulcănescu]. Dintre multele lui fapte, unele sunt incredibile prin măreţia lor tăcută. Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate, într-o zi le voi aşterne pe hârtie. [...]

Între altele am aflat ce s-a întâmplat cu Mircea Vulcănescu, acest om exceptional si întru totul superior, filosof, literat, chimist, matematician, sociolog. Dar calitătile lui de inimă întreceau marile lui calităti intelectuale. Am uitat să spun că, după marea foame din 1949-1950, numai pot preciza când, l-am mai întâlnit pe acest nobil om, el mi-a spus asa:

Într-o zi după-masă, între cei cu pachete [de alimente n.n] a fost și Mircea Vulcănescu. Deținuții trebuiau descuiați să meargă să-și ia pachetele. Gardianul de pe crucea celularului întrebă pe un altul:

S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.

Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.