Voiam să mai scriu şi despre câteva lucruri din închisoarea lui [autorul se adresează fiicelor lui Mircea Vulcănescu]. Dintre multele lui fapte, unele sunt incredibile prin măreţia lor tăcută. Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate, într-o zi le voi aşterne pe hârtie. [...]

Se afla printre deţinuţi un om, pe nume Motaș¹, bolnav de mâini, cu mâinile reci şi degerate iarna. Suferea de o gravă insuficienţă circulatorie. Omul nu avea mănuşi. Şi nimeni nu avea, sau nu avea în plus, să-i dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze lui Motaş, din lâna ciorapilor lui, o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să înveţe. Exista o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi, făcând raţionamentul invers, să înţeleagă cum se împletesc ele. E ca şi cum ai vrea să înveţi cu­vintele dintr-o limbă străină citindu-le de a-ndoaselea. Aşa a făcut. A citit de la dreapta la stânga, pentru ca învă­ţându-le, să poată scrie cuvintele corect, de la stânga la dreapta. Apoi, nu avea ace de tricotat. Atunci a folosit beţe de chibrite şi tot felul de înnodături. Şi pe măsură ce desfăcea un nod, îl refăcea invers, pe chibrite, împletin­du-l. Tricotatul s-a făcut pe ascuns de priviri indiscrete. A durat probabil foarte mult. Nu ştiu cât. Ştiu însă că de sărbătorile acelui Crăciun, Mircea i-a putut dărui deţi­nutului bolnav de mâini o pereche de mănuşi, tricotate de el, cu beţe de chibrite!

Aşa cum spunea Mircea Eliade, tot ce făcea tatăl vostru era bine şi de folos.

(Ștefan J. Fay - Sokrateion - mărturie pentru un om, pag. 147-148)

1. Această mărturie circulă și sub altă variantă, cu mici variații, în care cel ajutat poartă numele ”Frățescu”. Oricum ar fi, esența mărturiei rămâne aceeași.