Într-o zi, unul dintre copiii care trăgeau cu urechea la ușă, Dinu Iorgulescu, ne făcu semn să tăcem. Se auzeau pași, înjurături și lovituri. Larma s-a oprit în fața celulei. Ușa se deschide și sub lovituri de cizme și pumni, fură aruncate în cameră trei schelete.

- Să mai țineți conferințe și aici, că vedeți voi pe dracu', le-a strigat amenințător Ivănică, închizând ușa.

Ne-am repezit toți. Copiii i-au luat în primire, ridicându-i pe prici și acordându-le primul ajutor: comprese cu apă rece, însoțite de murmurul rugăciunii: ”Și ne iartă nouă... precum și noi iertăm...” Batistele, prosoapele, poalele cămășilor se înfășurau în jurul picioarelor, feselor, brațelor și capetelor.

În șoaptă, fiecare era întrebat cine este. Cu zâmbet trist și cu un gest care voia să arate nimicnicia vieții pământești, cel întrebat își spunea: Mircea Vulcănescu, Alexandru Constantin și Ion Nedelescu; un filozof, un profesor, un comandant legionar și un mare ziarist, fuseseră scoși de pe secția a doua, trimiși la neagra fără mâncare câteva zile, apoi bătuți cu saci de nisip confecționați din pânză de doc, de grosimea unei bâte, care distrug mai ales organele interne, în special rinichii, și aruncați în camera 5 bis, anticamera morții. Vina? Au confecționat și au propagat idei retrograde: cultură, credință și știință burghezo-legionară, împotriva partidului și clasei muncitoare. Cât au stat în cameră, vreo săptămână, aproape n-au putut vorbi din cauza slăbiciunii și durerilor acute. [...]

Mircea Vulcănescu și Constant păreau niște umbre mișcătoare ale unor turnuri în ruină, din care altădată străjerii de pază sunaseră din goarnă, anunțând sosirea dușmanului. Dar domnul și cetatea benchetuiau și dormitau, iar dușmanul prefăcuse totul în ruină.

(Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată, Vol. II, pag. 246)