Rând pe rând, celulele se deschid și echipele, gata  formate, sunt  îndrumate  spre  locul  de  îmbarcare.

Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un detinut zdrențăros, care freca cu terebentină scândurile.

Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticloși și îndrazneala cu care ne privea, știut fiind că deținuții politici, atunci când se întâlneau cu un alt deținut, sau grup de deținuți, era obligat să privească în pământ. 
Am trecut chiar pe lângă el. Era  Mircea Vulcanescu.

Îmi șoptește : "mergeți la muncă". În privire i-am surprins un fel  de  bucurie,  îmbinată cu amărăciune.

Aplecat, îngenunchiat pe dușumea, doar ochii și fruntea, care mi-a părut nimbată, îl mai aminteau pe cel de altadată. Corpolența lui era redusă la un schelet, îmbrăcat în haine vărgate. Coloana vertebrală se observa prin zeghea de pușcăriaș.

Mircea Vulcănescu, una din cele mai strălucite inteligențe ale generației dintre cele doua războaie, fost Subsecretar de Stat la Finanțe, fusese condamnat la 8 ani de muncă silnică, pentru "aservirea economică a României, Reichului nazist".

Am asistat la procesul lui. Băncile apărării, ca și pupitrele magistraților, erau pline de zeci de dosare prin care Mircea Vulcanescu a dovedit nu numai că economia României nu a fost deficitară în raporturile cu Reichul, ci dimpotrivă, prospera.

Germanii ne plăteau grânele și alte produse alimentare pe care le cumpărau de la noi, în aur.  Mai mult, aveam o cantitate mare de aur - dupa câte-mi amintesc, două vagoane - pe care nemâii ni le-au avansat, pentru livrările ulterioare de grâne.

Sala în care se judeca procesul lui Mircea Vulcanescu era ticsită de avocați, profesori, economiști, ziariști, (teroarea înca nu se organizase, era în anul 1946). 
Mircea Vulcănescu, prin dosarele de care dispunea, a dovedit cu o evidență  indiscutabilă,  corectitudinea germanilor în raporturile comerciale cu Statul român și, în consecință,  priceperea și  grija cu care condusese această economie, Mircea Vulcanescu.

Generalul Stoenescu , militar de carieră, a avut această mare calitate de a se  fi  înconjurat  de colaboratori pricepuți și, printre  aceștia, cel  mai experimentat și cel mai piceput,  era  Mircea  Vulcănescu.

Cu toată această evidență, cu toate actele doveditoare până la cel mai minor contract, Mircea Vulcănescu a fost condamnat la 8 ani muncă silnică, ceea ce a echivalat cu o condamnare la moarte, știut fiind că Mircea Vulcănescu a murit la Aiud de tuberculoză pulmonară, fără să aibă nici o îngrijire medicală.

Mai târziu, îmi este greu să-mi amintesc anul, am stat de vorbă cu un fost secretar de la YMCA - filiala București - Zahiernic, in brațele căruia a murit Mircea Vulcănescu. Zahiernic mi-a mărturisit următoarele: Mircea Vulcanescu avea o cavernă la plămânul stâng.

Mircea Vulcănescu aflase de la alți deținuți că cei cu cavernă la plămânul stâng mor în timpul somnului. Voința de a avea conștiința a tot ce se petrece  cu el era atât de mare, încât făcea eforturi supraomenești să nu doarmă - ceea ce îi slăbea mult rezistența.

Ingrijirea medicală îi era redusă la căteva aspirine pe zi și nici acestea în fiecare zi. Cu toate ca fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n-a primit nici o medicație specifică.

Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adică a criminalior de rând.

- Și-a dat duhul, mi-a mărturisit Zahiernic, în brațele mele, cu ultimele cuvinte:  "Spuneți-i Aninii să mă ierte!" (Este vorba de Anina Radulescu-Pogoneanu, care  a fost prima lui soție).

Asasinarea lui Mircea Vulcanescu și a lui George Manu au fost două dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.

(Gabriel Bălănescu - Din împărăția morții, Editura "Dacia", Madrid, pag. 275-276)