Între altele am aflat ce s-a întâmplat cu Mircea Vulcănescu, acest om exceptional si întru totul superior, filosof, literat, chimist, matematician, sociolog. Dar calitătile lui de inimă întreceau marile lui calităti intelectuale. Am uitat să spun că, după marea foame din 1949-1950, numai pot preciza când, l-am mai întâlnit pe acest nobil om, el mi-a spus asa:

„Iată ce-a mai fost cu mine, după ce ne-am despărtit. Am fost băgat într-o anchetă. Mi-au cerut să spun niste lucruri grave împotriva unor cunoscuti ce avuseseră posturi importante. Eu le-am spus: Nu pot da ce cereti dumneavoastră. Eu am fost profesor; pe studentii mei i-am învătat să fie cinstiti si să spună totdeauna adevărul. Şi eu în viată am fost cinstit. Cum as putea acum să mă port altfel? Atunci m-au supus la niste constrângeri atât de grele, cu foamea si cu lipsa căldurii, încât m-am îmbolnăvit de tuberculoză.

Am scăpat curat din aceste încercări, dar bolnav. Apoi mi-am revenit. M-au ajutat legionarii cu ce au putut din hrana lor. Sunt bucuros că ne revedem si-ti pot spune aceste lucruri.”

După aceasta ne-am despărtit. La despărtire eram emotionat si cu lacrimi. Iată deci ce am aflat că s-a întâmplat cu Mircea Vulcănescu după aceea. El si cu profesorul universitar N.Mărgineanu tineau la Jilava unele expuneri, un fel de conferinte stiintifice, literare, istorice, dar fără vreun caracter politic, căci acestea erau interzise. Directorul temnitei era un turc, Maromet, om foarte crud. Acesta l-a prins pe Mircea Vulcănescu tinând astfel de conferinte.

Maromet i-a luat pe toti din cameră, i-a dezbrăcat si i-a dus în niste camere foarte reci. Acolo au început să înghete. Un student n-a mai putut sta în picioare si s-a lăsat jos, pe ciment, pe spinare. Atunci Mircea Vulcănescu a spus:

- Nu! Nu trebuie să mori, esti tânăr. Şi s-a întins el pe ciment si l-a luat pe student pe pieptul său până când Maromet i-a deschis si i-a dus să se îmbrace.

Dar în urma acestei întâmplări Mircea Vulcănescu s-a îmbolnăvit de tuberculoză si a murit. După câte stiu, Mircea Vulcănescu pe când murea îsi termina pedeapsa sau mai avea doar un an. Deci, când zorii libertătii se iveau, atunci Mircea Vulcănescu a acceptat marele sacrificiu al primirii studentului pe pieptul său - lucru ce a dus apoi la boala si moartea sa. Mă întreb câti din oameni ar putea face o astfel de jertfă pentru fratele lor? Şi Mircea Vulcănescu era născut în anul 1903, deci nu era un om care să spună: Mi-am trăit traiul, pot să mor.

Ştirea mortii lui m-a impresionat. A fost mare în viată; a fost si mai mare în moartea lui. Iată o moarte de adevărat filosof.

Experienta de temnită l-a îmbogătit pe Mircea Vulcănescu. Dar eu nu stiu nimic din gândurile lui din timpul din urmă. Era un filosof crestin. El mi-a atras atentia asupra Acatistului Maicii Domnului la locul unde zice: „Bucură-te baie care speli constiinta” (icosul al XI-lea) si în alt loc: „Bucură-te baie care speli mintea mea cea întinată”. Deci trebuie spălată si mintea noastră cea întinată. Spălarea se face prin rugăciune si prin Sfintele Taine. Prin golirea mintii de cuvintele, gândurile si imaginile necurate si umplerea ei cu ideile, cuvintele, imaginile sfinte ale lui Hristos, cu tot duhul lui Hristos si al Maicii Domnului. Vor trebui căutati cei mai tineri ce erau cu Mircea Vulcănescu în cei doi-trei ani din urmă ai vietuii lui spre a afla dacă nu au păstrat ceva din gândurile lui ultime. Acestea vor trebui adunate si adăugate la cele ce se cunosc ca să se poată alcătui chipul adevărat al omului ales si filosofului Mircea Vulcănescu.

(Pr. Nicolae Grebenea - Amintiri din întuneric)