vezi galerie foto (11 foto)
Mircea Vulcănescu
"Fără religie și istoricitatea lui Iisus lumea e un imens pustiu de sare și cenușă!"
  • 03 Martie 1904
  • București
  • economist, filozof, sociolog
  • 6 ani
  • Văcăreşti, Jilava, Aiud
  • 29 Octombrie 1952
  • Aiud
    • Cele două Românii
    • În ceasul al 11-lea
    • Teoria și sociologia vieții economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat
    • Gospodăria țărănească și cooperația
    • Înfățișarea socială a două județe
    • Războiul pentru întregirea neamului
    • Logos și eros
    • Chipuri spirituale, Vol. I, Pentru o nouă spiritualitate filosofică
    • Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut
    • Ultimul cuvânt
    • Chipuri spirituale. Dimensiunea românească a existenței
    • Școala sociologică a lui Dimitrie Gusti
    • Sokrateion. Mărturie despre Mircea Vulcănescu
    • Mircea Vulcănescu. Profil spiritual
    • De la Nae Ionescu la Criterion
    • Bunul Dumnezeu cotidian: studii despre religie
    • Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice
    • Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut
    • Vicleim
    • Spre un nou medievalism economic
    • Tânăra generație
    • Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, Vol. V: Mircea Vulcănescu
    • Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Mircea Vulcănescu s-a născut în familia inspectorului financiar Mihail Vulcănescu şi al Măriei, născută Tonescu. A urmat cursurile secundare la liceul „Matei Basarab” din Bucureşti (1914-1916) pentru ca, în timpul refugiului în Moldova, din primul Război Mondial, să-şi continue pregătirea la liceul refugiaților de pe lângă Liceul Național (1916-1917) şi la Gimnaziul „Ştefan cel Mare” din Iaşi.

Tot în acest timp, a activat în formațiunile de cercetaşi la cenzura militară a Poştei centrale din Bucureşti, telefonist la Spitalul Epitropiei „Sfântul Spiridon” din Iaşi şi chiar şeful detaşamentului de cercetaşi din cadrul Spitalului Brâncovenesc, mutat în locul Spitalului „Veniamin Costache” din Iaşi. În vara lui 1918, tânărul Vulcănescu şi-a dat capacitatea la gimnaziul din Tecuci, a urmat liceul real la Galați, apoi liceele „Gheorghe Lazăr”, „Matei Basarab” şi „Mihai Viteazul” din Bucureşti, unde, în toamna anului 1921, a susținut bacalaureatul.

Pe lângă pregătirea şcolară, Vulcănescu a luat lecții de Limba rusă, franceză şi germană sau de Istoria filosofiei, a făcut încercări literare (traduceri, schițe, dramatizări, poeme) şi a audiat cursurile profesorului Nicolae Iorga. A fost chiar premiant, în două rânduri, al Societății „Tinerimea română”.

După votarea Unirii Transilvaniei cu Regatul Român, la 1 decembrie 1918 şi prezentarea actului Unirii la Regele Ferdinand, la 29 decembrie, Mircea Vulcănescu, la numai 15 ani, se număra printre oratorii care țineau discursuri de manifestare a bucuriei în București, la statuile lui Mihai Viteazul şi Gheorghe Lazăr, din Piața Universității.

În toamna anului 1921, Mircea Vulcănescu se înscrie la două facultăți din Bucureşti: Facultatea de Litere şi Filosofie și la Facultatea de Drept. În 1925, avea să-şi susțină licența în Drept şi în Filozofie, la disciplina Sociologie, sub îndrumarea profesorului Dimitrie Gusti, cu tema „Individ şi societate în sociologia contemporană”.

Pe durata studiilor universitare, Mircea Vulcănescu se apropie de cercurile studențimii naționaliste, evidențiindu-se printre întemeietorii şi liderii spirituali ai Asociației Studenților Creştini Români, fiind totodată unul dintre colaboratorii activi ai Buletinului ASCR.

Opțiunile sale erau influențate mai ales de profesorii care i-au dat, în mod deosebit, direcțiile pentru activitatea sa ştiințifică ulterioară, şi anume: Dimitrie Gusti, Vasile Pârvan şi Nae Ionescu. De altfel, Vulcănescu participase la campaniile sociologice organizate de profesorul Guști, pentru ca, din octombrie 1929, să-i devină chiar asistent la catedra de Sociologie, Etică şi Politică.

În cercul de discipoli ai lui Nae Ionescu, Vulcănescu intră în contact cu Mircea Eliade, Constantin Noica şi Emil Cioran. Alături de Eliade, Vulcănescu a rămas un permanent admirator al lui Nae Ionescu, care îl va influența mult în formarea sa spirituală.

În toamna lui 1925, Vulcănescu pleacă la Paris, pentru studii de doctorat în Ştiințe economice şi politice, unde obține diploma în anul 1927. Aici, pentru a-şi diminua greutățile materiale, lucrează în cadrul contenciosului societății franceze de asigurări „L’Abeille”. Totodată, are preocupări de Teologie, frecventează cercurile ortodoxe din capitala franceză, unde a fost secretar al Federației franceze a Asociațiilor Creştine Studențeşti, pentru studenții străini. A frecventat cercul lui Jacques Maritain, a conferențiat la Cercul interconfesional de studii religioase şi la Cercul de studii religioase şi sociale al studențimii române, alături de Nicolae Berdiaev sau Leon Zander.

Întors în țară, Vulcănescu a colaborat la „Cuvântul”, unde a scris până în 1933. Timp de un an de zile, este „asistent onorific” al lui Dimitrie Gusti, apoi profesor de Economie politică şi Științe juridice la Şcoala de Asistență Socială, până în 1935. A publicat articole pe teme religioase, eseuri filosofice şi texte de economie politică, a participat la campaniile monografice ale lui Dimitrie Gusti, a conferențiat în diferite ocazii şi la emisiunea „Universitatea radio” de la Radiodifuziunea Română.

În octombrie 1932, şi-a început activitatea la Asociația de Arte, Litere şi Filozofie „Criterion”, cu obiectivul declarat de a prezenta curentele ideologice ale vremii, într-o formă cât mai puțin părtinitoare. Vulcănescu s-a angrenat şi el în conferințele organizate de această asociație, susținând teme precum: „Lenin şi leninismul”, „Filosofia lui Freud”, „Andre Gide - călăuză a vieții interioare”, „Istorismul prin resemnare, în spiritualitatea tinerei generații”. Prin activitatea sa, a intrat în colegiul de redacție al revistei „Criterion”, alături de Ion Cantacuzino, Petru Comamescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Henri H. Stahl, Alexandru Christian Tell1.

Preocupările sale asupra problemelor de religie izvorau şi dintr-o credință puternică, manifestată în scrierile sale. Potrivit lui Ştefan J. Fay, Mircea Vulcănescu era un fidel creştin, spunând despre el: „Mircea era, se ştie, profund credincios. Pentru dânsul, religia cea dreaptă - cum o spune şi cuvântul - era religia ortodoxă. Dar la aceasta se adăuga o nuanță în plus: religia ortodoxă română. Pentru el, între noțiunea de religie, ortodoxism şi românism era o corelație indestructibilă. Poporul român nu putea fi citit în afara acestei strânse corelații. Poporul român nu ar fi putut dăinui, cu obiceiurile, limba, spiritul şi hotarele sale fireşti fără casa Bisericii Ortodoxe Române, cu ceea ce cuprindea ea, de la miturile ancestrale, precreştine, la Cristos, Apostoli, Sfinții martiri şi înțelepții Bisericii.

Prin capacitatea sa sofianică, Mircea Vulcănescu realiza o desăvârşită armonie între credința în ordinea ideală şi raționamentele sale asupra ordinii (sau dezordinii). «Fără religie şi istoricitatea lui Iisus, lumea e un imens pustiu de sare şi cenuşă», a spus el într-o conferință”2.

Între februarie-iunie 1935, Vulcănescu a mai colaborat la „Prezentul”, dar şi la „Viața universitară”, „Realitatea ilustrată”, „Ultima oră”, „Pan”, „Azi”, „Convorbiri literare”, „Gând românesc”, „Ideea Românească”, „Excelsior”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Sociologie românească”, „Limba română”, „Ideea creştină”, „Dacia”, „Axa”, „Tiparnița literară”, „Industrie şi comerț”, „Le Moment” (Bucureşti), „Annales sociologiques” (Paris), de multe ori sub pseudonim.

În acelaşi timp, Vulcănescu a ocupat funcții în aparatul de stat, la început ca referent la Oficiul de studii al Ministerului de Finanțe (din 3 mai 1929), unde a lucrat sub îndrumarea lui Virgil Madgearu, apoi ca director al Vămilor Statului, din 1935 până în 1937, când a fost demis pentru descoperirea unei contrabande cu băuturi şi țigări, făcute de un fost ministru al Comunicațiilor. La vremea aceea, Serviciile Secrete Române nu ezitau să noteze atmosfera creată în această situație, spunându-se că Vulcănescu este „un om excelent de manierat, de o corectitudine absolut exemplară şi de o putere de muncă remarcabilă”3. Mai târziu, a fost numit director al Datoriei Publice, în cadrul aceluiaşi minister, până în 1940; din noiembrie 1940, a condus Casa Autonomă de Finanțare şi Amortizare, iar apoi a devenit preşedintele Casei Autonome a Fondului Apărării Naționale.

În timpul regimului de autoritate al regelui Carol al II-lea, Mircea Vulcănescu îşi exprima tot mai mult poziția față de climatul politic nou instalat. În timpul referendumului, din februarie 1938, pentru votarea în mod deschis şi obligatoriu a noii Constituții, Mircea Vulcănescu avea să se afle printre cei 277 cetățeni din Bucureşti care s-au pronunțat împotrivă. În perioada august-septembrie 1940, Mircea Vulcănescu a făcut parte din Comisia mixtă româno-bulgară în problema Cadrilaterului. Meritul lui Vulcănescu, în această chestiune, este legat de acordul financiar din anexa D a Tratatului, semnat la 7 septembrie 19404.

În noul context politic intern, creat de marile puteri, Vulcănescu s-a înscris în rândul celor care au protestat împotriva răpirii Ardealului de Nord-vest, alături de alte personalități ale vremii, precum mitropoliții Nicolae Bălan, Alexandru Nicolescu sau omul politic Iuliu Maniu. În acest sens, a ținut şi o conferință la Radio România, cu tema: „Gânduri pentru jalea şi nădejdea ceasului de acum. Cuvinte pentru fratele rămas departe”, publicat în anul 1941, în revista „Dacia”.

După evenimentele din ianuarie 1941, la recomandarea lui Gheorghe Cretzianu, Mircea Vulcănescu ocupă postul de subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe, sub miniştrii: generalul Nicolae Stoenescu, Alexandru D. Neagu şi Gheron Netta5.

După arestarea lui Ion Antonescu, la 23 august 1944, şi demiterea guvernului său, Vulcănescu revine pe postul de director la Datoria Publică, pe care îl deținuse în perioada carlistă, şi unde avea să rămână până în august 1946.

În contextul judecării „criminalilor de război”, în martie 1945, Mircea Vulcănescu era citat de Tribunalul Poporului, pentru a fi epurat din aparatul de stat. Aceasta se va întâmpla abia în august 1946, când autoritățile statului, pentru încă o dată, s-au folosit de experiența lui Vulcănescu, de data aceasta pentru a perfecta lucrările în vederea încheierii tratatului de pace de la Paris6.

Prima dată a fost reținut în perioada 18 mai-28 mai 19467, pentru ca la 30 august 1946, Mircea Vulcănescu să fie arestat, în vederea trimiterii în justiție, pentru participare la guvernarea Antonescu şi pentru „crime de război”, „de subjugare a economiei naționale Germaniei naziste, în interese de război”8.

Procesul s-a desfăşurat în perioada decembrie 1946-ianuarie 1947, la Curtea Criminală, secția a VIII-a, Bucureşti, Vulcănescu fiind judecat alături de foşti subsecretari de stat antonescieni, precum Nicolae Stoenescu, Alexandru Marcu, Ovidiu Vlădescu, Petru Strihan, Gheorghe Jienescu sau Nicolae Şova, în număr de 15.

La 7 decembrie, Vulcănescu a propus ca martori pe Eugen Bălban, consilier la înalta Curte de Conturi; George Pascu, avocat; Octavian Neamțu, director la Fundațiile Regale; Ion Diamandescu, director general al Oficiului de Studii din Ministerul Finanțelor Publice; Vasile Voiculescu, poet, medic; generalul Constantin Pantazi, dr. Nicolae Tomescu şi profesorul Vasile Băncilă9.

La proces, a avut parte de depoziții ale martorilor apărării, care i-au reliefat adevărata personalitate. Dimitrie Gusti arăta, la 17 decembrie 1947: [Vulcănescu, n.n.] „a fost asistentul meu şi unul dintre cei mai distinşi elevi ai mei”, iar a doua zi, generalul Nicolae Stonescu avea să afirme: „Ştiu că la unul din Consiliile de Miniştri, acuzatul a intervenit, propunând ca evreii să fie lăsați să-şi exercite atribuțiile meseriei, pentru ca să-şi poată câştiga existența şi să dea un randament maxim pentru nevoile statului. [...] Cu această ocazie, acuzatul nu a propus ca evreii să fie trimişi la ghettouri, după cum în mod greşit s-a strecurat în stenograma Preşedinției Consiliului de miniştri”10.

Cu toate acestea, prin Sentința acestui tribunal, Mircea Vulcănescu primea 8 ani temniță grea şi confiscarea averii. A cerut recurs, care a fost judecat la 14 februarie 1947, la Secția a IIa a înaltei Curți de Casație, dar care a fost respins11.

Pe baza Legii nr. 291, din 18 august 1947, de „urmărire şi sancționare a celor vinovați de crime de război sau împotriva păcii ori umanității, a fost redeschis, la Curtea de Apel Bucureşti, secția a II-a, procesul celui de-al doilea lot de foşti miniştri în guvernarea Antonescu, între care se afla şi Mircea Vulcănescu. Era învinuit „că a făcut parte din guvern în timpul declarării războiului, că a colaborat în toate actele lui [ale guvernului, n.n.], că a militat pentru hitlerism, că s-a solidarizat cu toate actele guvernului şi, în consecință, şi-a asumat întreaga răspundere a tuturor actelor rezultate din această guvernare, inclusiv aceea a continuării războiului”12. Practic, erau aceleaşi acuzații, dar într-o altă încadrare juridică încât să compromită, să discrediteze o elită, pe care România încă o mai avea.

În vederea judecării procesului, la 17 noiembrie 1947, Mircea Vulcănescu era transferat de la Penitenciarul Aiud la cel din Văcăreşti, ca urmare a stării sale de slăbiciune, generată de subnutriție. La 25 septembrie, se aprobase de către MAI ca deținutul Mircea Vulcănescu „să primească o cotă suplimentară de alimente în greutate de 7 kg/lună. De asemenea, medicul acelui penitenciar va ține sub observație pe susnumitul, raportând constatările sale Direcției Penitenciarelor din Aiud. Demersul ministerului era rezultatul cererilor repetate ale Margaretei Vulcănescu, soția sa, cu privire la starea gravă de sănătate a soțului13.

Despre traiul din Penitenciarul Aiud, Mircea Vulcănescu avea să mărturisească familiei, pe o carte poştală, trimisă în anul 1947: „începutul a fost greu; ca la judecata dintâi, când te înfățişezi gol dinaintea lui Dumnezeu, între îngeri şi draci. A fost pe urmă un (alt) ceas greu. M-am temut de singurătate... Păream pierdut în fundul lumii şi purtat de o aripă. Am plâns, dar nu de necaz. Ci la gândul, ce trist trebuie să fi fost Ghetsimanii sau Golgota... Am rămas în sfârşit cu mine însumi... Am stat de vorbă cu mine despre evidență, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu... M-am simțit tulburător de lucid, dar spăimântător de liber”.

Pe baza acuzațiilor aduse în proces, la 15 ianuarie 1948, Mircea Vulcănescu avea să fie condamnat de Curtea de Apel Bucureşti la 8 ani temniță grea. Înaintea primirii sentinței, Vulcănescu a susținut memorabilul „Ultimul cuvânt”, în care, pe parcursul mai multor pagini, a demontat punct cu punct acuzațiile care i s-au adus, disculpându-se exemplar, ca un autentic avocat. La 7 august 1948, avea să-i fie respins recursul pe care îl solicitase14.

După condamnarea definitivă, la 3 noiembrie 1948, Mircea Vulcănescu avea să fie trimis în Penitenciarul din Aiud, de unde avea să fie transferat în mai multe rânduri la Jilava, pentru diferite anchete.

La Aiud avea să se îmbolnăvească de TBC, după cum aflăm din documentele Securității. La 10 aprilie 1951, aflăm, dintr-un raport medical al Penitenciarului Jilava, că Mircea Vulcănescu „suferă de pleurezie stângă cu stare generală rea”, pentru care se recomanda internarea în Spitalul Văcăreşti, cu aprobarea „forurilor superioare”. La 24 aprilie, Penitenciarul Jilava făcea demersurile către Direcția Penitenciarelor15.

La 26 mai 1951, într-o adresă a Securității din Bucureşti către DGSS, în care se arăta că deținutul Mircea Vulcănescu „este la dispoziția DGSS, fără a se cunoaşte motivația reținerii”, se concluziona: „Nu putem aviza transferarea sa de la Penitenciarul Jilava la Spitalul penitenciar Văcăreşti”, pentru ca, mai târziu, într-o rezoluție din 8 iunie să aflăm că cel ce „sugerase” să nu se aprobe transferarea şi internarea fusese căpitanul de Securitate Sican, din DGSS16. Astfel, Securitatea, refuzându-i internarea, îi refuza practic ajutorul medical.

La Aiud, unde a fost mutat din nou, boala i s-a agravat tot mai mult, astfel încât la 29 octombrie 1952, Mircea Vulcănescu a trecut la cele veşnice, din cauza unei „miocardite pleurezii duble TBC”, potrivit documentelor Securității17.

Mărturii despre Mircea Vulcănescu avem şi din lucrările memorialiştilor, ai celor care au supraviețuit gulagului românesc.

La Aiud, Ion Diaconescu avea să-l întâlnească pe Vulcănescu, de la care avem următoarea descriere: „Printre cei ce se dăruiau acestei munci de difuzare a cunoştințelor lor, mi s-a întipărit în minte şi în inimă figura luminoasă a lui Mircea Vulcănescu. Părea o enciclopedie ambulantă, avea cunoştințe vaste într-o multitudine de domenii şi le reda cu mult talent, însoțindu-le, în chipul cel mai atrăgător, cu tot felul de amintiri personale şi anecdote, dintre care unele mi-au rămas până azi în memorie.

[...] El, ca un adevărat dascăl de şcoală veche, se preocupa mult şi de aspectele morale ale conviețuirii noastre în temniță; chiar compusese un fel de cod de comportare al deținuților, vizând atât raporturile cu administrația, cât şi raporturile dintre noi”18.

Tot despre comportamentul lui Mircea Vulcănescu în închisoare, avem mărturia lui Ştefan J. Fay, despre iubirea de semen caracteristică martirului nostru: “Se afla printre deținuți un om, pe nume Frățescu. Avea mâinile permanent reci din cauza unei grave insuficiențe de circulație. Din cauza acesta, de câte ori era scos la muncă sau numai la alergarea besmetică din curtea închisorii, pielea îi crăpa, iar durerea intra în carnea lui ca făcută de mii de cioburi de sticlă spartă. Frățescu nu avea mănuşi. Şi nimeni nu avea să-i dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze din lâna ciorapilor o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să învețe. Nu avea decât o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi să facă raționamentul invers, ca să înțeleagă cum împletea bunica lui! E ca şi cum ai vrea să înveți cuvintele dintr-o limbă străină citindu-le de-a-ndoaselea. Aşa a făcut. A citit de la dreapta la stânga, pentru ca, învățându-le, să poată scrie cuvintele corect, de la stânga la dreapta. Din ce şi-a confecționat andrelele sau, poate, o croşetă, nu ştiu; poate din aşchii scoase din saltea?, din pervazul unei ferestre?, din căpătâie de sârmă, de aflarea cărora ar fi suferit pedepse cumplite? Tricotatul s-a făcut pe ascuns. A durat probabil mult. Nu ştiu cât. Dar astăzi ştim, mărturisit de Frățescu, că de Sfântul Nicolae, Mircea i-a dăruit o pereche de mănuşi tricotate de el în închisoare”19.

În 1948-1949, Gheorghe Bălănescu avea să-l întâlnească pe Vulcănescu în Penitenciarul de la Jilava, apoi în cel din Aiud: „Din diferite celule de la Jilava, au fost strânşi câțiva şi izolați într-o celulă [fără paturi, cu cimentul gol, n.n.]. Îmi amintesc numele lui Mircea Vulcănescu, Alexandru Constant, Aristide Manolescu şi fostul primar al Jilavei, al cărui nume nu mi-l amintesc. Toți au fost dezbrăcați la pielea goală şi introduşi într-o celulă, fără paturi, fără tinetă. Rugăm cititorii să-şi imagineze iarna, într-o celulă dintr-o închisoare subterană, la Jilava, [oameni] în pielea goală. Fostul primar al Jilavei era bolnav de tuberculoză pulmonară. Mircea Vulcănescu nu era preocupat decât de acest bolnav şi căuta soluții, pe care nu le putea găsi, pentru a-l salva. Au sperat, câteva ore, că este o sancțiune care va dura... câteva ore. Noaptea târziu, bolnavul, sfârşit, a căzut. Mircea Vulcănescu a folosit toată forța lui morală să-l convingă pe acest bolnav, că el, Mircea Vulcănescu este sănătos şi, ca atare, se va întinde pe ciment, iar bolnavul să se aşeze deasupra lui, pentru a avea protecția trupului său cald. Insistențele lui Mircea Vulcănescu nu au fost atât de mari, deoarece bolnavul, nemaivând capacitatea morală şi fizică de a se opune, a acceptat. Mircea Vulcănescu a rămas lungit pe ciment (repet, în pielea goală) atâta timp cât bolnavul a dormit. În situația aceasta, a adormit şi Mircea Vulcănescu. Când s-au sculat, erau literalmente înghețați amândoi. Fără îndoială, ca şi ceilalți din celulă, care, totuşi, s-au mai mişcat puțin. Au apărut apoi doi plutonieri gardieni, care i-au bătut cu bastoanele de cauciuc, până la epuizare. În această bătaie, trupurile s-au mai înviorat puțin. A urmat o nouă noapte şi aşa mai departe 3 sau 4 zile consecutiv, după care toți, leşinați au fost duşi într-o celulă. În această înfiorătoare încercare, Mircea Vulcănescu a contractat tuberculoza pulmonară, care, după doi ani, l-a stins”20.

Despre perioada Aiud, acelaşi fost deținut politic avea să rememoreze: „Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un deținut zdrențăros, care freca scândurile cu terebentină. Mi-au atras atenția ochii mari, sticloşi şi îndrăzneala cu care ne privea, ştiut fiind că deținuții politici, atunci când întâlneau un alt deținut sau un grup de deținuți, erau obligați să privească în pământ. Am trecut chiar pe lângă el. Era Mircea Vulcănescu. Ne şopteşte: «Mergeți la muncă». În privire, i-am surprins un fel de bucurie, îmbinată cu amărăciune. Aplecat, îngenuncheat pe duşumea, doar cu ochii şi fruntea, care mi-a părut nimbată, îl mai aminteau pe cel de altădată. Corpolența lui era redusă la un schelet, îmbrăcat în haine vărgate. Coloana vertebrală se observa prin zeghea de puşcăriaş.

[...] Mai târziu - îmi este greu să-mi amintesc anul - am stat de vorbă cu fostul secretar de la YMCA-filiala Bucureşti - Zahiernic, în brațele căruia a murit Mircea Vulcănescu. Zahiernic mi-a mărturisit următoarele:

„Mircea Vulcănescu avea o cavernă la plămânul stâng. Aflase de la alți deținuți că cei cu cavernă la plămânul stâng mor în timpul somnului. Voința de a avea conştiința a tot ce se petrece cu el era atât de mare, încât făcea eforturi supraomeneşti să nu doarmă, ceea ce îi slăbea mult rezistența, îngrijirea medicală îi era redusă la câteva aspirine pe zi şi nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat, în ultima fază a bolii, la infirmeria penitenciarului, n-a primit nici o medicație specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a acelora de la dreptul comun, adică a criminalilor de rând. Şi-a dat duhul, mi-a mărturisit Zahiernic, în brațele mele, cu ultimele cuvinte: «Spuneți-i Aninii să mă ierte!» (Este vorba de Anina Rădulescu- Pogoneanu, care a fost prima lui soție)”21.

Tot despre ultima perioadă din viața lui Mircea Vulcănescu, avem informații şi din cele preluate de părintele Zosim Oancea de la preotul Gavrilă Zob, pe când se afla în Penitenciarul Aiud: „Stătuseră mult împreună, la camera de TBC. Ajunsese ca o fantasmă şi-l obseda gândul morții. Nu al unei morți care va veni cândva, ci al unei morți iminente, legată de culcatul în pat, motiv pentru care stătea nopți întregi cu capul pe mâinile prinse de speteaza de fier a patului şi dormea aşa. Aceasta l-a slăbit şi mai mult şi i-a grăbit sfârşitul, ducând cu sine, într-un mormânt fără cruce, atâtea comori de gând şi bogăție intelectuală”22.

Alte mărturii completează tabloul morții lui Mircea Vulcănescu: “A cerut câtorva deținuți de la Aiud să-l vegheze, să nu-l lase să adoarmă. Voia să moară treaz. Era obsedat de gândul de a surprinde moartea lucid, de a privi Moartea în față, aşa cum privise drept în față toate binecuvântările şi blestemele vieții. Şi a spus atunci acele patru vorbe: «Să nu ne răzbunați»”. Astfel, martirul creştin îşi ierta persecutorii23.

Opera omului de cultură şi creştinului Mircea Vulcănescu este impresionantă, atât prin dimensiune, cât mai ales prin profunzimea filosofică, dar mai ales religioasă, unde îşi manifestă convingerea creştin-ortodoxă. De asemenea, trebuie amintite lucrările cu caracter economic, istoric şi juridic; dintre acestea amintim: Chestionar mitologic, Mănăstirea Dealu, 1938; Dimitrie Gusti şi şcoala sociologică de la Bucureşti, Bucureşti, 1937; Dimensiunea românească a existenței, ediție îngrijită de Marin Diaconu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995; Logos şi eros. Creştinul în lumea modernă, Paideia, 1991; Pentru o nouă spiritualitate filosofică, Bucureşti, 1992; Posibilitățile filosofiei creştine, Anastasia, 1996; Războiul pentru întregirea neamului, Cluj Napoca, 1991.

(Daniel Flonta, Adrian Nicolae Petcu - Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2007, pp. 738-747).


1. Alina Tudor, Mircea Vulcănescu (1904-1952), în „Arhivele Totalitarismului”, an IV (1996), nr. 1(10), p. 181-182; Ştefan J. Fay, Sokrateion. Mărturie despre Mircea Vulcănescu, ed. a II-a, Bucureşti, Humanitas, [1991], p. 10-12.

2. Ibidem, p. 95-96.

3. ACNSAS, fond Penal, dosar 232, vol. 19, f. 61.

4. Ibidem, vol. 23, f. 15. Serviciile Secrete, în referatele informative despre Vulcănescu, arătau, printre altele, că acesta „s-a ocupat cu competență de problemele generației tinere, precum si de cele economice, agrare şi monetare, scriind interesante lucrări” (Ibidem).

5. Ibidem, vol. 19, f. 103-104.

6. Ibidem, vol. 23, f. 9; Alina Tudor, op. cit., p. 183.

7. Această perioadă este cunoscută, în parte, prin „Jurnalul de la Arsenal", scris de Mircea Vulcănescu şi publicat în revista „Memoria”, nr. 5, p. 20-34.

8. ACNSAS, fond Penal, dosar 232, vol. 23, f. 47.

9. Ibidem, vol. 5, f. 26

10. Ibidem, vol. 1, f. 86, 103v.

11. Alina Tudor, op. cit., p. 183.

12. Ibidem, p. 183.

13. ACNSAS, fond Penal, dosar 232, vol. 23, f. 2, 32, 47.

14. Ibidem, f. 46; Alina Tudor, op. cit., p. 183.

15. ACNSAS, fond Penal, dosar 232, voi. 23, f. 3, 13.

16. Ibidem, f. 5-6.

17. Ibidem, f. 24, 25, 50.

18. Ion Diaconescu, Temnița - destinul generației noastre, Nemira, 1998, p. 54.

19. Ştefan J. Fay, op. cit., p. 126.

20. Gabriel Bălănescu, Din împărăția morții. Cronica rezumată din închisori, Madrid, Editura Dacia, 1981, p. 334-335.

21. Ibidem, p. 275-276. Episodul este confirmat în Ştefan J. Fay, op. cit., p. 129.

22. Zosim Oancea, închisorile unui preot ortodox, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Editura Christiana, 2004, p. 164.

23. Ştefan J. Fay, op. cit., p. 142. De observat că acestea nu sunt ultimele cuvinte spuse de Vulcănescu înaintea morții. Prin urmare, pot fi asimilate, la fel ca cele relatate de Gabriel Bălănescu. 

Comments   
  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#1 Daniela Demian » 12-10-2014 09:16

Mulțumim mult de tot!

Daniela Demian

  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#2 Petiție » 03-07-2017 10:54

SEMNAȚI!
Petitie: "SOLIDARITATE CU MIRCEA VULCĂNESCU. Nu modificaţi denumirea Liceului Tehnologic Mircea Vulcănescu"
petitieonline.net/.../42606146

Petiție

  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#3 Oliviu Tocaciu » 21-07-2017 13:58

Urmați exemplul demnității naționale și patriotice al primarului și locuitorilor din Comuna Bârsana din Maramureș.

Oliviu Tocaciu

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Dacă suporți crucea cu drag, nu silit, e simptomul unei autentice smerenii, deci este Duhul Sfânt în tine." Pr. Arsenie Papacioc

Ultimele comentarii

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori