vezi galerie foto (1 foto)
Nicoleta Valeria Grossu
  • 04 Iulie 1919
  • Turnu Măgurele, Teleorman
  • funcționară
  • 4 ani
  • Mislea, Ghencea, Grădina, Târgșor
  • 14 Ianuarie 1996
  • Cimitirul Sfânta Vineri, București
    • Nicole Valery-Grossu. O lumină în bezna exilului românesc
    • Hegemonia violenței. Comunism. Totalitarism. Ateism
    • Binecuvântată fii închisoare
    • Din toată inima

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

14 Ianuarie 1996 - 14 Ianuarie 2003... S-au scurs, prin urmare, șapte ani de când s-a stins din viață iubita sufletului meu și unica tovarășă de drum și de suferință, de luptă misionară și de minunate împliniri duhovnicești...

Întâlnirea cu Nicoleta-Valeria Bruteanu (eu îi spuneam Coleta) a avut loc, mai întâi, în primăvara anului 1949, când locuia la prie­tena ei Sabina Wurmbrand, în strada Colonel Orero, din București, fiindcă proaspăta Securitate i-a dat familia afară din locuința de pe strada Visarion, cât și din a doua locuință din strada Sapienței. Ea mă urmărea în activitatea mea din sânul organizației ortodoxe Oas­tea Domnului și-mi admira predicile de Duminică după-amiază, de la reuniunile ostășești de la biserica Sfânta Ecaterina, din apro­pierea Institutului Teologic Universitar.

În toamna anului 1951 am cunoscut-o pe Coleta. Mă găseam la Km. 4 colonia, mai precis, lagărul de muncă Saligny, care făcea parte din organizaţia Canalului Dunărea - Marea Neagră, de tristă amintire.

În transportul de deţinute venind de la închisoarea de la Mislea se găsea şi Coleta cu care, din prima clipă, ne-am înţeles. Se bucura de o deosebită apreciere între colegele de la Mislea şi avea, în scurtă vreme, să câştige simpatia deţi­nutelor de la Saligny.

Am cunoscut-o pe Nicoleta-Valeria Grossu imediat după venirea ei în Franţa, prin intermediul nepoatei mele.

Pentru mine, care nu demult venisem din ţară, tre­când prin tot felul de peripeţii, mi s-a părut uimitor curajul, veselia, bunătatea acestei persoane, care purta totuşi pe figu­ră rănile suferinţelor din gulagurile comuniste, dar o suferinţă transfigurată de bunătate.

Pe doamna Colette Grossu şi pe Sergiu Grossu i-am cunoscut în anii șaptezeci la Paris. Exista între ei doi o deosebită comuniune spirituală, intelectuală și afectivă. Şi ace­iaşi disponibilitate şi frăţie pentru semenii lor.

Interlocutoarea noastră, a românilor exilaţi, era Colette.

Diderot spunea: „Când scrii despre femei, să-ţi moi pana în culoriie curcubeului şi să presari rândurile cu pulbe­rea de pe aripile fluturilor”.

Dar cum să scrii despre Nicole-Valerie Grossu, o femeie cu destin excepţional, care a trăit parcă după înaltul ideal al lui Pestalozzi: „Totul, pentru alţii, pentru sine, ni­mic!”?

Nepoată a marelui om de Stat Iuliu Maniu, un martir al neamului nostru, Nicole-Valerie s-a angajat încă de la in­stalarea blestemului comunist în România, în lupta pentru apărarea valorilor româneşti şi a identităţii noastre, în pericol de moarte.

Sârguinţă vibrantă, luminată de sus! De neuitat, prin prezenţa şi surâsul ei, Nicole primea cu amabilitate pe atâţia care veneau să facă apel la ea, pentru tot felul de ajutoare. Avea darul şi răbdarea să asculte cu atenţie doleanţele şi ne­cazurile celor ce o vizitau. Câţi n-au făcut apel la generozi­tatea ei, la dragostea ei săritoare, caldă şi inepuizabilă? Era normal ca surorile greco-catolice, ca Terezica, Clementina, Maranda şi altele să fie copleşite de durere, aflând plecarea ei dintre noi atât de neaşteptată!

Coleta Grossu a fost o mare doamnă, plină de cali­tăţi: suflet generos, totdeauna gata să ajute pe cei în dificul­tate.

Eu am cunoscut-o bine în timpul călătoriilor mele la Paris, când mă duceam să-mi vizitez fiica.

Am trecut de 52 de ani, dar în cursul vieţii mele în­tregi nu mi-a fost dat să întâlnesc o fiinţă mai nobilă, mai bu­nă, mai înţelegătoare ca aceea ce-a fost doamna Grossu.

Am cunoscut-o pe sora Coleta la Paris, în toamna anului 1972 prin intermediul unei prietene ce lucra împreună cu dânsa în cadrul misiunii „Acţiunea evanghelică pentru Bi­serica Tăcerii“. Expresia zâmbitoare şi prietenoasă a fizio­nomiei sale, cât şi privirea senină oglindeau cu prisosinţă căldura unui suflet inundat de lumina dragostei divine.

A rămas în mintea mea amintirea zâmbetului ei de totdeauna, blândeţea şi bunătatea ei, cu care întâmpina pe oricine venea la dânsa să-i ceară un sfat, o îndrumare, un sprijin.

Nu se pot număra toate aceste fapte pentru ajutorarea celor oprimaţi, prigoniţi şi osândiţi de către regimul comu­nist, pentru credinţa lor sau pentru nuanţa lor politică.

La 3 decembrie 1989 am sosit la Paris, cu soţia mea Liana Ivanciu, inginer constructor, pentru control şi începe­rea unei noi serii de tratament cu citostatice, la spitalul Paul Brousse din Villejuif, contra unui cancer ce-l avusese la sân.

Aveam întoarcerea în România fixată la 23 decem­brie 1989, când de la aeroportul Orly ni s-a comunicat că nu pleacă nici un avion, deoarece în aeroportul Otopeni sunt lupte.

Amintirile din copilărie şi adolescenţă sunt cele mai scumpe, ele îţi rămân vii în suflet şi nu se şterg cu trecerea anilor mult rămaşi în urmă.

Am fost prietenă intimă şi colegă de bancă în tot cur­sul inferior şi superior al liceului „Ion Heliade Rădulescu„ cu scumpa şi nepreţuita mea Coleta, de care am fost nedespăr­ţită în toţi aceşti ani.

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "În închisoare Dumnezeu nu era departe, în ceruri, era ca un vecin, vorbeai cu Dumnezeu şi-L întrebai pe Dumnezeu ca pe un vecin. Aşa Îl simţeam de apropiat!" Pr. Zosim Oancea

Ultimele comentarii

Radio Ortodoxia Tinerilor

Login cititori