Moartea mucenicească a studentului Niţă Cornel

Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani¹. Numele lui: Niţă Cornel.

A fost direct introdus în „focurile reeducării”, adică în torturi cumplite alături de noi ceilalţi.

Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice aplicate de însuşi Țurcanu sau echipa sa de peste treizeci de torţionari, toţi cu creierele „spălate” şi transformaţi în roboţi docili, fără voinţă şi iniţiativă decât acea impusă de Țurcanu.

Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor torturaţi – la fel.

A trecut ora deschiderii, s-a servit terciul şi am fost obligaţi să stăm cu mâinile în buzunar, cu privirea fixă la bec, fără să facem nici cea mai mică mişcare în dreapta sau înstânga.

Țurcanu a ieşit din cameră, dar peste un minut sau două a reintrat ca o furtună:

-Măi, fiţi atenţi. Avem control. Când strig drepţi, toată lumea se va ridica în picioare.

După câteva minute, primul gardian deschide uşa, zicându-i lui Țurcanu:

– Au intrat pe secţie! N-a terminat bine de zis că uşa s-a deschis larg şi în cameră au intrat doi indivizi îmbrăcaţi civil şi doi îmbrăcaţi militar, ambii având grade superioare.

Pe individul civil din frunte, ce se vedea că e şeful „delegaţiei”, l-am recunoscut imediat după figură (căci făcea parte din biroul politic al comitetului central al partidului comunist şi pozele acestora erau atârnate peste tot).

Era Iosif Kişinevschi, de naţionalitate evreu.

Al doilea civil era Alexandru Dumitrescu, al treilea, îmbrăcat militar, era generalul Nikolschi, iar al doilea îmbrăcat în uniformă era şeful securităţii din Piteşti.

– Ei, cum e ? a pus întrebarea batjocoritor Iosif Kişinevschi.

În clipa aceea studentul cel tânăr adus în cameră abia cu o zi înainte ţâşni din locul său de lângă prici şi zise lui Iosif Kişinevschi:

Sunt deţinutul Niţă Cornel. Cum să fie? nu vedeţi şi dumneavoastră? Şi arată cu mâna spre ceilalţi. Suntem torturaţi.

Abia atunci am îndrăznit să privesc la figurile celor torturaţi. Erau pur şi simplu desfiguraţi. Feţele tumefiate, ochii umflaţi şi negri de lovituri. Unora le mai curgea încă sânge din gură. Era un tablou înspăimântător. Şi eu am fost torturat. Probabil arătam la fel cu ceilalţi.

– Ce, te plângi că sunteti bătuţi? Asta nu-i nimic. Aţi fost aduşi aici ca să fiţi omorâti! Să ziceţi „merci” de regimul „uman” pe care vi-l aplicăm!

Zicând aceasta, au făcut cu toţii stânga-mprejur şi au ieşit grăbiţi din cameră pentru a evita orice replică a celor torturaţi.

Am rămas cu toţii înmărmuriţi de răspunsul primit şi „figurile” făcute de aceşti inspectori. Spaima celor torturaţi a atins cota maximă.

Nu mai aveam cui să ne plângem. Simţeam că suntem pierduţi.

Țurcanu a închis liniştit uşa camerei după inspectori, apoi privind crunt la Niţă Cornel, începu cu înjurăturile cele mai abjecte şi josnice din repertoriul său.

-Să te dezbraci imediat!

Astfel bietul Niţă s-a dezbrăcat în pielea goală. A fost legat cu mâinile la spate de doi din roboţii lui Turcanu. Între mâini fu introdus un par gros ca să reziste şi cei doi l-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj până a rămas aşa spânzurat în cea mai dureroasă poziţie.

A luat apoi Turcanu o bâtă mai groasă (cam cât mâna mea) şi începu să-l lovească pe Niţă.

Apoi adresându-ni-se nouă celorlalţi, care priveam îngroziţi, ne-a zis:

– Iată ce o să păţească acel care va mai îndrăzni să iasă la raport.

Bestia de Țurcanu îl lovea cu parul peste faţă cu o ferocitate crescândă.

La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit îndreapta sau în stânga având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se.

Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i-au sărit mai mulţi dinţi din gură.

Ochii i-au sângerat holbaţi gata să iasă din orbite, cu groază şi spaimă tipărită în ei.

Începu să vomite cu chiaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche. Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir căci fiecare clipă părea o veşnicie.

La un moment dat a scăpat capul în jos, dând semnal de moarte.

Chiar şi astfel cu capul bălăgănind fără viaţă l-a mai lovit de câteva ori până când unul din cei ce-l ţineau spânzurat, îi zise lui Turcanu:

– A murit.

-Dă-l în p… mă-sii ! Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puţin.

Trupul fără viaţă şi faţa aceea gingaşă de copil zdrobită înspăimântător. Sânge cu carne amestecat zăceau acum în mijlocul camerei. Dar pofta de tortură a lui Țurcanu încă nu se potolise ci privea ca o fiară în dreapta şi stânga gata să sfâşie şi pe alţii.

Aduceţi o pătură!

Pe loc au adus o pătură în care au înfăşurat cadavrul şi astfel l-au scos afară pe coridor de unde l-au luat gardienii să-l ducă mai departe.

(Gheorghe Măruță – Mărturii din iadul temnițelor comuniste, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica)

1. Niță Cornel, născut la 31 mai 1927 avea 23 de ani la acea dată.