Pentru a ajuta la îndepărtarea oricărei confuzii şi spre o lămurire cât mai desăvârşită, în ceea ce mă priveşte, socotesc necesar să aduc acest scurt itinerar autobiografic:

În anul 1896, Decembrie 24, în Bucureşti am văzut lumina zilei. Fiu de intelectual sărac, tatăl meu nefiind decât un simplu şi cinstit magistrat, care trăia numai din mica sa leafă, din copilărie am cunoscut lipsurile şi rigorile unei familii numeroase.

Mărturia Părintelui Ioan de la Rarău:

Despre părintele Daniil, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, ce puteţi spune?

E unul dintre cei mai mari mucenici, un mărturisitor al dreptei credinţe ortodoxe. Ieroschimonahul Daniil Tudor a fost un om cu viaţă sfântă, desăvârşită, un om studios; tot timpul scria şi se ruga neîncetat.

“Recuperat” mai târziu de cultura româneasca postdecembrista în comparatie cu alti autori interbelici, Daniil Sandu Tudor s-a impus rapid în constiintele generatiilor tinere mai ales prin opera si activitatea sa pe tarâm religios, dar si prin biografia sa, paradoxala, plina de evenimente remarcabile, dar care ascunde în spatele diversitatii constanta unui caracter ferm, nedispus la compromisuri, aflat mereu în cautarea adevarului.

Părintele Augustin de la Aiud ne oferă o importantă mărturie despre sfinţenia Cuviosului Daniil Mărturisitorul:

„Părintele Daniil a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba, sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de - 30º Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi rână peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuia să moară – practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar, şi erau lăsaşi acolo cu foarte-foarte puţină mâncare, atât înainte de a intra în celula respectivă cât şi după ce au intrat în celulă.

O figură de excepţie a fost Sandu Tudor, tuns în călugărie la Rarău cu numele de Daniel şi apoi în schima mare cu numele de Agaton. A fost gazetar, poet şi publicist celebru. Întors dintr-un pelerinaj în Sfântul Munte, a înfiinţat la Mănăstirea Antim din Bucureşti gruparea “Rugul Aprins”, un cerc de intelectuali creştini preocupaţi de rugăciunea inimii.

Suntem în 1963, deci ce înseamnă reeducarea? O pregătire de eliberare, mă întrebam, sau e cumva altceva, o pipăire a rezistenței unora.

- Cum merge? am întrebat.

- Greu. Sunt cruzi si neînduplecați. Dacă ar fi să ieșim, atunci trebuie să iesim compromiși, fără demnitate. Lepădați de ceea ce am fost, niște învinși blazați, ca să nu mai putem ridica capul mai târziu.

Cel mai deosebit om pe care l-am intalnit in perioada cat am stat pe Reduit, a fost parintele Agaton Teodorescu, Daniil dupa numele de schimnic al Raraului, fost magistrat si poet, cu pseudonimul Sandu Tudor. Dupa o viata plina de experiente lumesti, ca a Fericitului Augustin, vazandu-si goliciunea lumestilor apucaturi, s-a calugarit.

Părintele Agaton (Daniil) Teodorescu de la Rarău, pe care-l mai întâlnisem la Jilava, după multe peripeţii a ajuns la Aiud (unde compusese un Acatist al Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pe care-l ştiau mulţi băieţi) şi fusese izolat pe una din laturile scurte ale T-ului, spre administraţie.

Părintele Daniil de la Rarău, poate fi socotit cel mare imnolog şi poet mistic român, un mărturisitor şi sfinţit mucenic, model şi ajutor deopotrivă monahilor şi intelectualilor creştini ortodocşi. Prin sfinţenia vieţii sale a mărturisit credinţa ortodoxă prin cuvânt şi faptă, prin scrierile şi minunile săvârşite în timpul vieţii şi după mutarea la viaţa cea veşnică, prin sfârşitul său mucenicesc.

Eliberarea monahului Agaton Sandu Tudor în vara lui 1952, dintr-o detenţie pentru o aşa-zisă culpă din vremea războiului, l-a determinat să caute un alt loc de reculegere spirituală.