Din perioada de muncă la magazia de haine şi obiecte personale ale deţinuţilor, păstrez o amintire de neuitat, plină de admiraţie şi de un profund respect preotului Dimitrie Bejan, din Hârlău. Am fost în cele mai bune relaţii, deşi era circa douăzeci şi cinci de ani diferenţă între noi. De aceea el îmi spunea Aurică, iar eu nea Mitică. Era simbolul viu al unei vieţi dăruite unei cauze, un om drept, un caracter, un patriot cu o imensă dragoste de ţară şi de poporul din care se trăgea. Un exemplu pentru toţi preoţii ortodocşi din toată ţara, prin modestia, simplitatea şi dragostea lui faţă de oameni.

De cîte ori îmi cad în mîini pagini memorabile despre personalităţi prea puţin cunoscute, îmi spun cît de săraci sîntem. Duhovniceşte şi cultural. Pentru că din nepăsare sau ignoranţă, rămînem străini de valorile neamului nostru, nu le căutăm opera şi nu încercăm să învăţăm din vieţile lor. O astfel de personalitate a fost părintele Dimitrie Bejan de la Hîrlău, un preot – martir, o minte luminată, un model de rectitudine şi de trăire creştină.

Părintele Dimitrie Bejan este departe de a fi consacrat cum se cuvine în ierarhia literaturii concentraţionare româneşti, eclipsat fiind de nume mult mai sonore, precum Paul Goma, N. Steinhardt, Elisabeta Rizea sau Ion Ioanid. Ceea ce este întrucâtva nedrept, având în vedere nemaimpomenitul traseu biografic pe care l-a parcurs autorul volumului Oranki. Amintiri din captivitate (şi a încă cinci apărute până acum: Viforniţa cea mare, Bucuriile suferinţei, Hotarul cu cetăţi, Satul Blestemat şi Simple povestiri).

Mănăstirea Oranki din Rusia a fost înfiinţată în secolul al XVIII-lea, pe un afluent al Volgăi, fiind destinată nobililor ruşi. A fost în funcţiune până la revoluţia din 1918, când a fost închisă de atei şi prefăcută în puşcărie.

În biserica propriu-zisă pereţii au fost dati cu var şi astfel sfinţii au dispărut sub var. A devenit puşcărie pentru femei. Apoi lagăr de prizonieri de război, din anul 1942; iar la ora actuală este din nou puşcărie pentru femei. De pe cele cinci turle crucile au fost aruncate la pământ, crescând în locul lor cinci plopi.

La începutul primăverii anului 1946, mai mult de jumătate din prizonierii de la Mănăstârca au orbit. Cum apunea soarele, ni se punea o ceață pe ochi și până la răsăritul soarelui, eram orbi de-a binelea. Și ziua aveam greutăți la vedere (în lumină ne jucau puncte negre) care ne oboseau îngrozitor, silindu-ne să închidem pleoapele. Dar nu se putea lucra la pădure, sau la colhoz, cu ochii închiși.

Irina, frumoasa mea de doar doi ani din Bărăgan şi fina părintelui Dumitru Bejan, mi-a comunicat că părintele ar vrea să ne mai vedem o dată înainte de marea despărţire. Aşa se face că, în vara anului 1994, venind pentru scurt timp în România, m-am hotărât să ajung şi la Hârlău, acolo unde părintele Bejan a locuit în ultima parte a vieţii.

Împreună cu Ciprian, aflat la volanul maşinii, am trecut prin Codrii Paşcanilor, localitate intrată în istorie în urma bătăliilor dintre români şi ruşii cotropitori în timpul celui de al doilea război mondial. Ionel ne-a arătat printre altele satul unde s-a născut - Stroieşti - în apropierea Cotnariului.