În cercul strâmt al elitei politice comuniste de la mijlocul veacului erau două curente: Ana Pauker voia exterminarea adversarilor prin forţă iar Gheorghe Gheorghiu-Dej prin muncă. Temniţele, lagărele şi „reeducarea” anilor ’50 sunt expresia politicii de ură şi crimă a Anei Pauker.

Ii asculti vorba hotarata si stii ca in fata ta se afla un luptator. Si nu orisicare, ci unul care a trait vreme indelungata in apa rece ce se scurgea ca o imensa cascada de lacrimi pe peretii din piatra ai inchisorilor. Un om care zeci de ani a simtit in spatele sau ochiul dusmanos al Securitatii. Un slujitor al lui Dumnezeu: parintele Gheorghe Calciu.

În ceea ce îl priveşte pe Gheorghe Calciu-Dumitreasa, ştiu că acesta a intrat în ghiara lui Ţurcanu în acelaşi timp cu mine. Dar în altă cameră. Acolo a fost făcut tocătură în bătăi şi alte chinuri la care a fost supus până i-au întors mintea şi i-au format reflexele condiţionate dorite de Securitate.

Alt caz, mult mai complicat: studentul la Medicină, Gheorghe Calciu. Depinde când l-ai cunoscut: înainte de reeducare, după propria sa reeducare, sau după ce întreaga operaţie a luat sfârşit. Înainte de Piteşti, Calciu fusese printre cei mai intransigenţi, după reeducare, dintre torţionarii cei mai înrăiţi¹, după sfârşitul experienţei, în clipa când se înscena procesul cu ţapi ispăşitori, redevine vechiul om, curajos şi leal.

Nu pot închide uşa dormitorului celor cu funcţii - erau aici nu numai cei de la Biroul Tehnic ci şi şefii de ateliere din fabrică - fără a vorbi de un prieten care mi l-am făcut acolo - Ghiţă Calciu - viitorul Părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Gheorghe era un tânăr inteligent şi dotat cu o memorie colosală. În reeducare, după ce se trecea de „şocul revoluţionar” şi se cerea să devii activist, fiecare îşi căuta o formulă de compromis cât mai acceptabilă. Gheorghe nu putea să se transforme în ucigaş şi nici în delator.

Dintre studenții care au fost la Pitești în vestita reeducare, singurul cu care am stat a fost Gheorghe Calciu Dumitreasa; am stat vreo două-trei săptămâni numai noi doi.

COSTACHE OPRIŞAN, bolnavul din celula 4 - pus anume acolo pentru a-i contamina pe ceilalţi cu bacilul Koch din plămânii lui găuriţi de caverne - era din ce in ce mai slăbit. Îl sufoca tusea şi-l năpădea sângele pe beregată şi gură.

Se ştergea el cât putea, cu un fel de cârpă, dar nişte şuviţe tot i se scurgeau din gură, căzându-i pe piept din barba năclăită de alte cheaguri. Ceilalţi trei îl priveau neputincioşi. Ce puteau să-i facă ei?

Mircea se îmbolnăvi de dizenterie sau de tuberculoză intestinală. Sângele-i ţâşnea din fund ca dintr-o seringă de clistir. O zi, două, trei, patru, cinci, până când, "în a şasea, căzu pe pat cât era de lung şi parcă şi mai epuizat decât fusese Oprişan.

Nimic în lumea aceasta văzută si nevăzută nu este întâmplător ci, tot ceea ce este si va fi se petrece numai cu stirea, îngăduinta si voia lui Dumnezeu. "Facă-se Voia Ta, precum în cer, asa si pepământ", grăieste cuvântul Sfintelor Scripturi. Tot răul pe care-l suferim noi, oamenii, se petrece numai din cauza abuzului nostru de libertate, care antrenează necredinta, neascultarea si fărădelegile pe care le săvârsim.