Constantin Dumitru (viitorul părinte Marcu Dumitru) era în celulă cu doctorul Uță, un deținut apreciat atât de frații de suferință, cât și de conducerea închisorii. Pentru aceea, în urma intervențiilor sale medicale în niște situații mai delicate, în semn de recunoștință, directorul închisorii i-a trimis doctorului icre, un aliment greu de găsit în acei ani.

În toamna lui 1945 mulţi deţinuţi de drept comun au fost eliberaţi. Printre ei şi Şaramet, ordonanţa de pe etajul nostru.

Lui Anghel Papacioc, cu care şedeam în celulă, şi mie înfăţişarea noului venit şi maniera de a servi supa sau mâncarea ne-au atras atenţia. Privirea îi era tristă.

Jilava a devenit închisoare de tranzit în 1948, când s-au comandat arestări masive în întreaga ţară. Aici se făcea trierea deţinuţilor şi „depozitarea” lor până la anchete. Director al temniţei era „un găgăuz înalt, negru, ciupit de vărsat”, vestitul Maromet, sub a cărui „domnie” Jilava a cunoscut o vreme de cruntă înfometare şi interminabile bătăi.

În această cameră [acțiunea se petrece la Gherla n.n.] mi-a fost dat să văd cum ticălosul de Țurcanu şi ajutoarele sale au încercat să determine pe tată să-şi bată fiul şi pe fiu să-şi tortureze tatăl. Au adus în cameră un croitor bătrân de 71 de ani. Era un om frumos cu mustăţi albe ca neaua. Apoi au adus pe fiul său. Era şi acesta un bărbat la fel de înalt şi bine făcut, la vreo 30 de ani. I-au pus faţă în faţă, îmboldindu-i să se bată între ei.

Au refuzat. Oricât de mult au fost loviţi din spate cu ciomegele, n-a ridicat nici unul mâna ca să-l lovească pe celălalt. Văzând că această ticăloşie nu reuşeşte, i-au scos afară din cameră pe cei doi. Apoi au adus alt bătrân. Un ţăran frumos îmbrăcat în costum naţional. Parcă ar fi fost Horia, martirul nostru legendar. Au introdus în cameră -apoi- pe copilul său în vârstă de numai 17 ani pentru a fi torturat în faţa tatălui său. M-am cutremurat de această mişelie.

Într-o celulă vecină erau trei deţinuţi. Nici unul nu ştia alfabetul morse si încercările de a intra în legătura cu ei au rămas fără rezultat. Auzeam când raportau dimineaţa şi seara: “Să trăiţi domn’ şef de secţie, camera…, cu trei deţinuţi, e gata de raport”.

Trecuse aproape un an de zile şi într-o zi e chemat miliţianul prin bătăi în uşă: unu' murise. Ordonanţele cu targa ridicară mortul, apoi s-a făcut linişte. Misterul a fost deslegat când cei doi rămaşi au fost mutaţi în alte celule. Atunci s-a aflat că fuseseră un doctor, un muncitor şi un ţăran.

[Dialog între părintele Constantin Crișan și părintele Nicolae Grebenea, la întâlnirea celor doi în închisoare. Părintele Constantin este cel care povestește cum a fost închis și anchetat, iar părintele Nicolae este cel care a consemnat în memoriile sale dialogul n.n.]:

...cum ai căzut si ai ajuns în temnită?

Toamna, colonia Unirea rămăsese deficitară de oameni; multora le expira pedeapsa şi colonia nu-şi putea onora lucrările. Cei 25-30 de inşi transferaţi la Unirea am reuşit să scoatem din impas în două-trei săptămâni camarazii de acolo.

După Marea Unire din 1920, un notar din Zlatna, pe nume Albină, zis mai apoi Albini, împreună cu alţi doi prieteni a cumpărat o mică mină de aur, despre care se spunea că nu mai este productivă. Mirosind pe la foştii mineri că există filoane bogate, mai greu accesibile, a plătit diferenţa de preţ celorlalţi parteneri şi a rămas singur stăpân.

Valeriu Gafencu prezenta o stare fizică îngrijorătoare: tuşea şi începuse să slăbească. Pentru a se reface a fost repartizat la paza viei. Paza se efectua în foişor sau cu cele două echipe mobile în timpul nopţii. Foişorul era aşezat cam la jumătatea suprafeţei cultivate, pe un mamelon mai înalt. Paznicul contempla o privelişte admirabilă.

Într-o zi soseşte în inspecţie un maior de securitate de la Ministerul Afacerilor Interne [la mina Baia Sprie n.n.]. Aflasem că îl cheamă CAZABAN.

Ajuns la un loc în mină unde se încărca minereu în vagonet şi unde încărcătorul lua pe lopată cam cât credea el căpoate ridica...Maiorul se declară nemulţumit şi schimbă metoda de încărcare.