Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un enciclopedist care nu a reuşit să scrie mai nimic. Un filozof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Adesea îşi citea prin reviste ideile expuse şi era mulţumit, căci nu pe el, ci credinţa lui voia să o răspândească.

Nea Petrache excela. Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri.

Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare. Înainte de prânz - un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare - şi Nea Petrache se pornea… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele. Avea o memorie extraordinară.

Așa-l cunoșteau cei mai mulți dintre oamenii simpli, deținuți la Aiud, în perioada reeducării sau a autoanalizelor critice: Nea Petrică Românul. Mai ales după ce, odată, întrebându-l careva dintre detinuții mai puțin școliți, de la țară, probabil, "Ce profesie aveți dumneavoastră, domnule Țuțea?", acesta îi răspunsese simplu: "Român! Român de profesie!". Și "porecla" de atunci, transformată în renume, așa-i rămăsese: "Petre Țuțea, Românul".

Altă dată, tot în Aiud, în timpul unei plimbări în cerc, alături de părintele profesor Dumitru Stăniloaie, când acesta îl întrebase serios cum s-ar defini el însusi în fața unui public de intelectuali, Nea Petrică, plin de umor, îi spusese:

Într-o zi s-au deschis toate uşile celulelor şi camerelor mari, toţi deţinuţii fiind lăsaţi liber prin curte de-a valma, sub pretextul dărâmării unor magazii şi a modificării unor imobile din incinta închisorii.

După aproape 17 ani de izolare, teroare şi groază ne vedeam cu toţii prin curte, putând să comunicăm între noi fără frică.

Economist, publicist, eseist şi filosof, Petre Ţuţea este considerat ca fiind cea mai importantă personalitate a mişcării gândiriste. Apreciat ca fiind „geniul prin excelenţă“ de către Cioran, Ţuţea îşi atribuie doar calitatea de a fi un ţăran, ţăranul întruchipând după el omul absolut.

Un autentic Socrate dâmboviţean, Ţuţea realizează în a doua parte a vieţii sale că trebuie să se deparaziteze de filosofie, de „păducherniţa metafizicii“, de logica acestei lumi, întrucât intelectul este dat omului nu ca să cunoască adevărul, ci ca să-l primească.

Altă dată, tot aşa într-una din întâlnlrile organizate de putere cu deţinuţii, în vederea reeducării, în careul care se făcea în curte, Crăciun „trecea în revistă" însotit de un grup de ofiteri, careul.

La un moment dat s-a oprit in fata unui om înalt, slab, putin adus de spate.

În compartimentul mare al dubei ne aşezăm lângă domnul Pupeza. Este o încântare să-l asculţi vorbind. Ne spune că s-a despărţit de curând de Petre Ţuţea, despre care vorbeşte în termeni superlativi. Auzisem vag până acum despre Ţuţea. Acum aud vorbindu-se despre el, ca despre una din cele mai mari personalităţi contemporane. Timpul va confirma ceea ce admiraţia domnului Pupeza îi acorda cu anticipaţie.

***

Criza slăbiciunii trupeşti a lui Petre Ţuţea a debutat la sfîrşitul toamnei lui 1991, însoţită de o acută criză de singurătate. Mari dureri de cap, senzaţia sufocării şi o cumplită frică de a rămîne singur, îl încercau din greu pe “nea Petrache”.

“Îmi crapă capul de durere şi nu mai pot gîndi. Sînt un deşeu bio-social!”, decreta sacadat.

Prin ianuarie 1990 citeam cu nesaţ un ziar liber românesc. Întâlnind şi semnãtura domnului Petre Tutea, am tresărit. Zvonurile stenice, deşi părelnice, privindu-l, se adevereau aşadar. Chiar ele mi l-au readus, firesc, în minte... Chipul i se înfiripa iar, adunându-se din cotloanele tainice ale copilăriei şi memoriei, unde aţipise discret, ca spuza jarului ţiuitor ascuns sub colbul uşor al cenuşii. Dacă în cele mai îndepărtate amintiri rătăcea fără oprelişte, scăldat de lumina unui timp mirific şi incert, ultima întâlnire îl contura precis, în vara anului 1967, la Bucureşti.

Constantin Noica mi-a povestit ca in inchisoare, la un interogatoriu care se prelungea peste masura, anchetatorul a sfirsit prin a proclama rastit, cu titlu de avertisment: "Asculta, eu l-am anchetat si pe Tutea!" Era pentru el o dovada de extrema competenta, o incununare profesionala de tipul doctoratului, o proba suprema. Calaul se legitima prin anvergura victimei.