A sosit şi Pastele anului 1949. Se dăduse stingerea. "Săptămâna mare" a fost pentru toţi o perioadă de reculegere, de înălţare, de sporire a forţelor spirituale cum numai ruga şi postul în comun o mai pot aduce.

S-a făcut miezul nopţii şi clopotele bisericilor din oraş au bătut ceasul marii învieri a Domnului Hristos. De sub păturile sure şi uzate curgeau lacrimi fierbinţi pe feţele descărnate de foame şi alte suferind, dar totuşi netede de tinereţe. Pe drumul de dincolode zidul depărtat al curţii închisorii, sute de lumini înaintau încet duse de purtătorii lor, umbriţi de bezna întunericului... Deodată, dintr-o celulă oarecare se auzi acordul înălţător pe patru voci a cântatului dumnezeiesc "Hristos a înviat".

Ca la comandă, întreaga închisoare a răsunat de cântecul învierii.

Caraliii, alarmaţi de cele ce se întâmplă, alergau pe coridoare, băteau la uşi încercând să stăpânească situaţia. Înjurau, ameninţau, dar n-au îndrăznit să deschidă uşa niciunde.

Studenţii toţi erau in picioare. Cei de la etaj au văzut prin noapte cum luminile de dincolo de ziduri s-au oprit în loc. Atunci, din celule, studenţii au strigat cu glas tare la cei de afară: - Hristos a înviat". De dincolo de ziduri s-a auzit răspunsul populaţiei care se întorcea de la biserică cu lumânările aprinse: "Adevărat a înviat" şi lumânările toate s-au săltat în sus în semn de răspuns la salutul dumnezeiesc.

A durat această stare de efervescenţă maximă câteva momente, când, de la parter, un gardian mai inspirat a strigat cu glas tare:

-  "Hristosa înviat" !

-  "Adevărat ca-nviat" a răsunat răspunsul din cele aproximativ cinci sute de piepturi încă viteze.

- Ei, acum sunteţi mulţumiţi ? Culcaţi-vă !

În felul acesta, gardianul Dina (căci i-am recunoscut vocea) a reuşit să potolească elanul tinerilor din noaptea învierii fără să se întâmple nimic neprevăzut.

Toată lumea s-a culcat mulţumită. A doua zi programul s-a desfăşurat normal ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat deosebit.

(Octavian Voinea - Masacrarea studențimii române)