Urmaș al familiei domnitoare Ghica și doctor în drept, prințul Alecu primește întâia condamnare în anul 1941. I s-au dat 12 ani de închisoare pentru convingerile sale politice și religioase. Trei ani mai târziu, în 1944, comuniștii aveau să corecteze această situație printr-o falsă „rejudecare”. Acum avea să fie condamnat la muncă silnică pe viață; așa credeau autoritățile vremii că vor sfârși caracterul și eleganța princiară.

Nu pot, nu-i o falsă scuză, să scriu despre acest om,  titan în suferință; voi încerca totuși să vi-l prezint:

Întră în Mișcarea Legionară, nu atunci când a venit valul spre ea, ci mai devreme. Despre cultura sa, nu sunt eu îndreptățit să scriu.

Dacă ar fi să se înalţe un monument demnităţii umane, acesta ar trebui să-l reprezinte, fără îndoială, pe prinţul Alexandru Ghica aşa cum l-am cunoscut eu în Aiudul acelor vremi. Înalt, uscăţiv, cu faţa iluminată de o intensă trăire interioară, prinţul Alexandru Ghica părea un ascet căruia spiritul îi năpădise ţesuturile.

Pentru că personalitatea prinţului Alexandru Ghica este atât de complexă încât nu poate fi definită doar prin câteva calităţi (demnitate, modestie, luciditate) pe care i le-am scos deja în evidenţă, voi mai zăbovi un timp în preajmă-i. Pentru a încerca, cu puţinătatea posibilităţilor mele de evocare, să o aproximez în toată complexitatea ei.

Cu zurgălăii la picioare, am ajuns în aşa zisa secţie TBC, pe acelaşi coridor, câteva camere mai spre ieşire [acţiunea se petrece la închisoarea Jilava n.n.]. Erau patru rânduri de paturi, câte trei suprapuse, numai de o parte a peretelui. Spaţiul era mult mai mare, lumină mai multă, aer curat şi hrană puţin mai bună.

Am avut cinstea şi norocul să-l am vecin de pat pe Principele Alexandru Ghika şi, de partea stângă, pe Mihai Timaru. Alte vieţi, alţi oameni, alte romane!

Printul Alexandru Ghyka, fost comandant legionar, fost sef al Politiei române si om cu 24 de ani de închisoare politica, n-a fost - precum stramosul sau domn al Moldovei – consacrat de istoria românilor ca personalitate de referinta. Noi, cei care l-am cunoscut în închisoare însa, stim cine a fost Printul Ghyka, model de demnitate si de rezistenta anticomunista, de o corectitudine exemplara si o putere de suferinta pentru idealul sau de neînchipuit. Nimic nu l-a putut înfrînge.

El a ramas Printul pîna la capat.

Sunt readus pe Celular. În timpul cât am fost la Secţie, Aiudul s-a supraaglomerat. Un mare val de arestări s-a abătut asupra românilor în 1958. Cei arestaţi atunci, după un stagiu pe la Securitate şi tribunale militare, vin la Aiud ca o avalanşă nestăvilită. Nu mai există celule cu patru persoane, ci doar cu şase sau opt. În marele penitenciar din Aiud începe calvarul supraaglomerării.

Aici se afla prințul Alecu Ghica, fost șef al Siguranței Statului sub legionari, magistrat cu zece înaintași care stătuseră pe tronurile Munteniei și Moldovei. Era din Iasi, figură frumoasă, bine pregtit, cu o ținută demnă, senin și blând, deloc distant, avea o condamnare de 12 ani.

Iarna din 1963-1964 a fost cea mai grea perioadă din toată detenţia mea. Atunci, am executat un număr de 65 zile de izolare, singurul care m-a depăşit în domeniul pedepselor fiind prinţul Alexandru Ghica, care a executat peste 70 de zile. Nu vreau să fac nici o comparaţie cu această personalitate marcantă a neamului românesc şi a celor întemniţaţi pentru o idee în slujba unui ideal atât de mare, atât de sfânt, sunt însă obligat să scot în evidenţă acest lucru.

Într-una din zilele următoare au fost deschise uşile celulelor şi toţi deţinuţii scoşi afară pe balustradă. La etajul doi se afla maiorul Muntean, în mijlocul unui grup de jandarmi cu automatele îndreptate înspre noi. Era în uniformă de magistrat cu mâinile într-o pelerină. A început dispreţuitor: