Prinţul Alexandru Ghica, „monument al demnității umane”

Dacă ar fi să se înalţe un monument demnităţii umane, acesta ar trebui să-l reprezinte, fără îndoială, pe prinţul Alexandru Ghica aşa cum l-am cunoscut eu în Aiudul acelor vremi. Înalt, uscăţiv, cu faţa iluminată de o intensă trăire interioară, prinţul Alexandru Ghica părea un ascet căruia spiritul îi năpădise ţesuturile.

Demn fără ostentaţie, modest fără făţărnicie şi ferm fără nici cea mai mică urmă de rigiditate, el se comporta în toate împrejurările ca un adevărat prinţ. Desigur, în închisoarile prin care am trecut, am întâlnit şi alţi deţinuţi care, asumându-şi conştient suferinţa ca pe o datorie a vieţii lor, au reuşit să depăşească lumescul şi să trăiască la graniţa dintre omenesc şi sfinţenie. Nici unul însă (eu, cel puţin, nu am mai întâlnit pe nici unul) nu a reuşit să realizeze acest lucru, atât defiresc, atât de armonios, cum a reuşit să o facă el.

Majoritatea celor care reuşeau această performanţă, se refugiau în această zonă inaccesibilă mizeriilor condiţiei umane, dintr-un soi de egoism nevinovat, singularizându-se şi căutând să-şi creeze un anume „confort” sufletesc necesar supravieţuirii.

Prinţul Alexandru Ghica o făcea însă pentru că aşa îi era felul. Şi în alte condiţii, el ar fi trăit tot aşa. Mereu avea câte ceva de dat fără să pretindă nimic în schimb. Nu accepta niciodată să i se facă favoruri numai pentru faptul că era prinţul Ghica. Participa întotdeauna alături de ceilalţi la corvezile impuse de viaţa de celulă (măturat, căratul şi spălatul tinetelor, etc) şi totdeauna o făcea în mod exemplar. Prin celulele prin care a trecut a lăsat o dâră. Se străduia -şi de cele mai multe ori reuşea- ca acolo unde poposea el, să întroneze acea minimă armonie comunitară necesară supravieţuirii şi convieţuirii. ”Era – spune în cartea sa intitulată ”Din împărăţia morţii” Gabriel Bălănescu care a stat mai mult timp cu el şi l-a cunoscut bine – un desăvârşit camarad de suferinţă… Convieţuirea cu el era o adevărată desfătare sufletească”. Şi, într-adevăr, aşa era. Pe cât de exigent cu propria-i persoană, pe atât de înţelegător era cu ceilalţi. Ştia, ca nimeni altul, să menajeze susceptibilităţile celor din jur. Nu se lăsa niciodată antrenat în discuţii sterile şi niciodată nu a contrazis pe nimeni. Nu pentru că nu ar fi avut opinie, ci pentru a nu răni micile orgolii ale celor de lângă el. În raporturile cu administraţia penitenciarului era ferm dar niciodată nu avea atitudini demonstrative, bătăioase. Se supunea demn regulamentelor şi ordinelor pe care le primea dar, în cel mai elegant limbaj, refuza să o facă atunci când respectarea acestora ar fi adus o cât de mică atingere capitalului său moral şi spiritual.

Printre cei care au primit de la el lecţii de supuşenie demnă mă număr şi eu. Eram proaspăt venit în Aiud şi -dintr-un soi de teribilism juvenil – eram pus pe harţă. Ieşisem din anchetă şi din procesul care a urmat cu amorul propriu şifonat şi consideram de datoria mea ca, printr-o atitudine dârză, să-mi refac prestigiul.

Printre altele, regulamentul obliga pe deţinuţi să salute personalul închisorii (de la comandant la ultimul gardian) cu formula „Să trăiţi” şi prin ridicarea bonetei de pe cap. Cu prima ocazie, când am fost scoşi la plimbare, eu am refuzat ostentativ să fac acest lucru, considerând gestul umilitor. Gardianul care ne însoţea a observat atitudinea mea de frondă şi m-a apostrofat brutal : ”Bă, tu ăla, al treilea din rând, tu nu ştii să saluţi?”.

La care eu am răspuns ţâfnos: ”Fără bă, că doar n-am păzit porcii împreună!”. Gardianul a mormăit o înjurătură şi şi-a văzut mai departe de treabă. La întoarcerea în celulă, însă, mi-a notat numele în catastiful lui şi după o jumătate de oră am fost scos la ofiţerul politic care, fără prea multă vorbă, mi-a prescris şapte zile de izolare. După executarea celor şapte zile m-am întors în celulă îngheţat bocnă (era în decembrie), flămând şi frânt de oboseală căci la izolare nu puteai dormi decât în picioare sau cel mult rezemat de perete. Mi-au trebuit câteva zile până să-mi revin cât de cât. După ce mi-am revenit puţin prinţul Ghica m-a luat deoparte şi m-a mustrat părinteşte: ”De ce te expui pentru lucruri neesenţiale? Nu uita că eşti aici sub ascultare şi faptul că trebuie să-i saluţi nu te dezonorează pe tine mai ales că, până la urmă, tot îl vei saluta. Te vor mai izola o dată, de două ori, de nouă ori, până, te vor îmblânzi. Şi atunci îi vei saluta de frică şi va fi mai dezonorant. Păstreză-ţi energia şi cruţă-ţi sănătatea căci puşcăria e lungă şi se vor ivi destule ocazii când va trebui să iei atitudini pentru care, într-adevăr , va merita să faci izolare”. Nu-mi mai amintesc dacă atunci m-a convins, dar pe parcurs mi-am dat seama că avea dreptate.

Pe lângă toate aceste calităţi, prinţul Ghica era şi de o surprinzătoare luciditate. Surprinzătoare pentru că, în condiţiile vieţii de închisoare, rupţi de realitate şi lipsiţi de orice fel de informaţie, oamenii îşi pierdeau, în general, această capacitate. Chiar şi cei mai instruiţi şi mai realişti dintre ei deveneau, în aceste condiţii, de o subiectivitate şi de o credulitate aproape copilăreşti. Un gest mai omenos al câte unui gardian, o atitudine mai şovăielnică a altuia, un zvon oarecare, o informaţie perimată şi lipsită de importanţă, toate erau interpretate ca semne ale unei iminente schimbări. Au fost cazuri când s-au dat şi termene precise: ”S-au retras trupele sovietice din ţară! În câteva săptămâni ne vom elibera! La Geneva s-au întâlnit ”cei mari”. Fără îndoială că acolo s-a pus şi problema deţinuţilor politici. Sigur ne vom elibera”. Şi această adevărată infirmitate a deţinuţilor a fost abil întreţinută şi exploatată de colonelul Crăciun, în perioada reeducării, mai ales. Exemplu elocvent în această privinţă, îl constituie crearea, la sugestia şi cu ajutorul colonelului Crăciun şi a aparatului său politic bineînţeles, a aşa numitului ”nou comandament legionar de acţiune în închisoare”. Despre ce era vorba ? În vara anului 1962, după declanşarea acţiunii de reeducare, când în închisoare se făceau permanente mişcări şi componenţa celulelor se schimba de la o zila alta, într-o zi, ca din întâmplare, s-au pomenit adunaţi în aceeaşi celulă câteva vârfuri ale Mişcării Legionare. Aceeaşi care în perioada de pregătire a reeducării fuseseră plimbaţi prin ţară pentru a li se arăta realizările regimului comunist. Printre aceştia erau: Nistor Chioreanu, avocat, fost comandant al organizaţiilor legionare din Transilvania, Victor Biriş, fost Secretar General la Ministerul de Interne, Ilie Niculescu, fost comandant al aşa numitului Corp al Răzleţilor, Victor Vojen, fost ministru al României la Roma şi încă alţi câţiva. Printre ei se afla şi prinţul Alexandru Ghica.

Toţi aceştia se cunoşteau, activaseră şi luptaseră împreună şi nu se mai văzuseră de ani de zile. După ce s-a consumat bucuria revederii, oamenii au început să schimbe între ei informaţii, păreri, năzuinţe şi, cum era şi normal, au ajuns să discute despre situaţia politică internă şi internaţională.

Unii dintre ei deţineau câteva informaţii din anchetele la care fuseseră supuşi cu puţin timp în urmă la Bucureşti. Ştiau, de exemplu, câte ceva despre ceea ce atunci se numea ”spiritul Genevei”, ştiau despre conflictul care devenea tot mai acut, dintre China şi Uniunea Sovietică şi ştiau chiar şi despre animozităţile care începuseră între Bucureşti şi Moscova. Toate acestea i-au condus la concluzia că regimul comunist din România, constrâns de evoluţia situaţiei politice internaţionale, va fi nevoit să facă unele concesii. Unii erau de părere chiar că evoluţia politică din ţară va parcurge un drum invers celui parcurs în perioada 1945-1948 şi că, în aceste condiţii, comuniştii vor fi siliţi să accepte colaborarea cu fosta clasă politică românească atâta cât mai rămăsese ea. Odată ajunşi la această concluzie ei şi-au pus firesc întrebarea: În eventualitatea că se va ajunge la aşa ceva, ce atitudine vom adopta? Vom accepta această colaborare? Şi dacă o vom accepta în ce condiţii o vom face? La toate aceste discuţii au luat parte toţi cei din celulă cu excepţia prinţului Ghica care, în toată această perioadă, a stat deoparte tăcut şi inaccesibil. Când a fost întrebat care este părerea lui, el a răspuns: ”Nu vă îmbătaţi cu iluzii. Nu vă daţi seama ce cursă ni se întinde? Mai bine rugaţi-vă, căci ne aşteaptă vremuri grele”. Evenimentele ulterioare au demonstrat cu prisosinţă că prinţul a avut dreptate. După câteva zile, toţi cei care luaseră parte la aceste discuţii au fost izolaţi şi a urmat o anchetă extrem de dură. Securităţii, care era maestră în astfel de înscenări, nu ia fost greu să transforme această nevinovată discuţie într-o ”periculoasă conspiraţie”. Singurul care nu a putut fi implicat în această josnică înscenare a fost, datorită lucidităţii sale, prinţul Alexandru Ghica. Şi aceasta spre deziluzia furioasă a colonelului Crăciun care l-ar fi vrut implicat pentru a avea -şi împotriva lui- un element de şantaj în plus¹.

În toată perioada reeducării, prinţul Ghica a avut o atitudine fermă şi neechivocă. Dintru început, el şi-a precizat, demn şi echilibrat, atât verbal cât şi în scris atunci când i s-a cerut, poziţia, de pe care nu a putut fi clintit, oricât de mari şi de inumane au fost presiunile care s-au exercitat asupra lui. Printre altele, colonelul Crăciun avea o plăcere aproape diabolică să umilească şi să rănească oamenii, mai ales pe cei importanţi (personalităţile), în ceea ce aveau ei mai sfânt. Şi, unul dintre clienţii lui preferaţi în această privinţă era, fireşte, prinţul Ghica. De fiecare dată când regiza câte un ”spectacol” cu public (şi o făcea , după cum am mai amintit cu altă ocazie, destul de des), prinţul era adus de prin cotloanele închisorii în care era izolat pentru a fi ţinta batjocurilor lui. ”Uitaţi-vă la el – a spus într-o astfel de ocazie colonelul Crăciun, adresându-se celorlalţi deţinuţi – cică l-ar blestema strămoşii (făcea aluzie la iluştrii săi înaintaşi) dacă ar îndrăzni să întineze memoria lui Corneliu (acesta era Codreanu). Coboară cu picioarele pe pământ prinţe, coboară cu picioarele pe pământ că de nu, aici vei putrezi”.

Odată, intrând solemn şi plin de importanţă, cum o făcea de obicei, în sala în care eram adunaţi, colonelul Crăciun i s-a adresat fără vreo altă introducere prinţului: ”Ei, prinţe, cum e la izolare? Îţi mai arde de dans? Şi apoi adresându-se sălii: ”Uitaţi-vă la el! Pare om serios. L-am prins dansând în celulă. El spune că a făcut mişcări să se încălzească, dar nu e adevărat. Se zbenguia, dăduse incul în el. E, pe semne, prea bine hrănit. L-am băgat la izolare, bineînţeles”. La care prinţul Ghica, ridicându-se în picioare, a replicat calm: ”Domnule colonel, dumneavoastră ştiţi prea bine că nu am dansat. Niciunui om cu mintea întregă – şi eu am pretenţia că am, încă, mintea întreagă- nu-i arde în asemenea condiţii, de dans. Dar…” Şi nu a mai continuat căci ar fi însemnat să spună nişte adevăruri care l-ar fi mâniat pe Crăciun.

Altă dată, prinţul Ghica a fost luat, urcat într-o maşină şi dus prin împrejurimile Aiudului să vadă şi să se minuneze de măreţele realizări ale regimului. A vizitat ferme de stat, şantiere de construcţii, blocuri de locuinţe, etc. şi în drum a trecut şi pe lângă Mureş, pe malurile căruia cresc splendide sălcii plângătoare. La întoarcere prinţul a fost dus în faţa oamenilor adunaţi în sala în care se ţineau şedinţele de reeducare şi l-a îndemnat să le spună unde a fost şi ce i-a plăcut mai mult din cele câte a văzut. ”Sălciile plângătoare, domnule colonel, sălciile plângătoare” a răspuns prinţul Ghica cu o uşoară urmă de ironieîn glas. ”Auziţi, domnilor, ce i-a plăcut prinţului. Sălciile plângătoare! Altceva n-a văzut. N-a avut ochi decât pentru sălciile plângătoare”, a ţipat aproape colonelul şi a ieşit mânios din sală urmat de suita sa.

Bineînţeles, îndrăzneala de a nu fi avut ochi decât pentru sălciile plângătoare l-a costat pe prinţul Ghica alte zile de izolare, alte mizerii de neimaginat, dar cu toate acestea, el a rămas credincios sieşi până la sfârşit. (…)

Pentru că personalitatea prinţului Alexandru Ghica este atât de complexă încât nu poate fi definită doar prin câteva calităţi (demnitate, modestie, luciditate) pe care i le-am scos deja în evidenţă, voi mai zăbovi un timp în preajmă-i. Pentru a încerca, cu puţinătatea posibilităţilor mele de evocare, să o aproximez în toată complexitatea ei.

Am amintit deja că prinţul Ghica se numără printre acei întemniţaţi (şi aceştia nu erau puţini, lunga perioadă de detenţie şi condiţiile extrem de dure la care au fost supuşi făcându-i pe mulţi să înţeleagă acest lucru) care erau conştienţi de faptul că lupta în care erau angajaţi transcende lumescul, petrecându-se în spirit. Era conştient, de asemenea, că triumful răului în lume este numai vremelnic, chiar dacă această vremelnicie se va întinde peste o perioadă istorică. Conştiinţa că sub specie aeternitatis forţele binelui vor triumfa îi dădea -atât lui cât şi celorlalţi- tăria necesară să reziste împotriva asalturilor răului. Credea -ca nimeni altul dintre laici- în forţa mântuitoare a rugăciunii şi, fără să fie un bigot, îşi petrecea o mare parte din timp, chiar şi atunci când nu era singur în celulă, în meditaţie şi în rugăciune. Avea o mare înţelegere pentru oameni în general şi pentru cei ajunşi în situaţii limită în special, pentru îndoielile şi frământările lor sufleteşti. Nu a judecat niciodată pe nici unul dintre cei care au acceptat reeducarea, nici chiar pe aceia care, prin poziţia lor, ar fi avut datoria morală să reziste, considerând că fiecare are dreptul să încerce să se salveze, atunci când nu mai are resursele sufleteşti necesare continuării luptei, aşa după cum crede el de cuviinţă şi după cum îi dictează propria conştiinţă.

Desigur, om fiind, prinţul Ghica va fi avut şi el îndoielile, slăbiciunile şi dorurile lui. Va fi avut şi el, ca noi toţi ceilalţi, momentele lui de deznădejde. Niciodată însă nu s-a lăsat copleşit de ele. Niciodată nu a dat adversarului satisfacţia de a-l vedea clintindu-se din hotărârile lui. O singură dată a fost totuşi surprins, de către unii din camarazii săi de suferinţă cu lacrimi în ochi. Aceasta s-a întâmplat atunci când colonelul Crăciun i-a citit, în faţa deţinuţilor adunaţi în acest scop la „club” , o scrisoare de acasă, de la soţia lui. Căci securitatea care, de bună seamă, supraveghea îndeaproape acţiunea de reeducare, recurgea -în unele cazuri- la acest mârşav procedeu.

Punea pe cei din familie (părinţi, soţie, copii) să scrie celui în cauză o scrisoare prin care acesta era implorat să fie docil şi să să se supună regulamentelor închisorii, pentru a se putea bucura, ca şi alţii, de clemenţa regimului. O asemenea scrisoare a primit şi prinţul Ghica. Colonelul Crăciun a ţinut să i-o citească personal pentru a-i mări, credea el, efectul asupra lui, cât şi asupra celorlalţi deţinuţi.

„Prinţe, zise el, după ce urcă cele câteva trepte ale estradei pe care se cocoţa de obicei pentru a domina sala, uite, ai veşti de acasă. Vino aici, să ţi le citesc” . Şi după ce prinţul ajunse lângă estradă, Crăciun începu să-i citească scrisoarea în care cu uşurinţă se putea recunoaşte stilul securităţii. Căci conţinutul tuturor acestor scrisori era sugerat sau chiar dictat de către securitate. Soţia îi comunica că, atât ea cât şi copiii, sunt sănătoşi, că locuiesc în Galaţi unde are un serviciu la care câştigă suficient pentru a se întreţine şi pentru a-l ajuta pe băiat care este student în ultimul an la medicină, că fetele sunt stabilite în Bucureşti şi că amândouă au servicii bune, etc. Nu omitea să adauge că condiţiile de afară s-au schimbat mult în bine, că în ţară s-a construit enorm şi că regimul se ocupă îndeaproape de familiile celor închişi; sfârşea prin a-l implora să se comporte bine în închisoare, să fie supus şi ascultător şi să-şi recunoască greşelile pentru ca, în felul acesta, să poată beneficia şi el de decretele de graţiere care s-au dat şi pe baza cărora mulţi s-au eliberat deja.

Prinţul a ascultat lectura scrisorii fără să scoată un cuvânt. Nici o tresărire pe faţa-i uscată şi osoasă, nici un semn care să trădeze vreo emoţie. Părea o stană de piatră. La sfârşit, când colonelul Crăciun, după ce i-a ţinut şi discursul de rigoare, l-a poftit la loc, a zis doar un mulţumesc sec şi s-a îndreptat spre fundul sălii, de unde venise. În drum, deţinuţii printre care a trecut au observat că ochii îi erau scăldaţi în lacrimi.

În toamna anului 1962, când acţiunea de reeducare era întoi, l-am reîntâlnit pe prinţul Ghica cu prilejul unuia dintre „spectacolele” despre care am amintit că le regiza colonelul Crăciun cu anumite ocazii (eliberarea unor loturi de deţinuţi consideraţi reeducaţi, prezentarea autodemascării unor personalităţi , etc.) pentru a sensibiliza şi stimula masa de deţinuţi în general şi pe cei recalcitranţi în special. Nu ne mai văzusem, sau mai exact nu ne mai vorbisem, de mai bine de doi ani de când el fusese luat din celula în care stătusem împreună şi dus, după cum am aflat mai târziu, la Ministerul de Interne şi în vizită prin ţară, pentru a fi determinat să accepte reeducarea.

Cum , de data aceasta, bâlciul la care eram obligaţi să asistăm s-a prelungit până noaptea târziu, pe la ora 10 seara ni s-a dat o pauză pe durata căreia ni s-a permis să ne plimbăm într-o curte interioară puternic luminată, pentru a putea fi supravegheaţi. De îndată ce am ieşit afară, l-am căutat cu privirea şi am alergat la el. Ne-am îmbrăţişat şi, după ce ne-am întrebat unul pe altul de sănătate, m-a cuprins părinteşte pe după umeri şi ne-am plimbat o bună bucată de vreme în tăcere. Simţeam că îl frământă ceva, că vrea să-mi spună ceva, dar nu ştia cum să înceapă. Într-un târziu a început cu o voce blândă care aducea totuşi a mustrare:„Am auzit că nu eşti cuminte, că faci prostii” .

La început am crezut că este vorba de o neînţelegere sau că cineva, vrând să mă compromită, i-a şoptit cine ştie ce despre mine. Căci şi atunci, şi acolo, funcţiona maşina de zvonuri denigratoare, abil mânuită de aparatul politic al închisorii, pentru a semăna neîncrederea între oameni. Nedumerit, l-am privit întrebător. „Da, mi-a răspuns, am auzit că refuzi să accepţi reeducarea. De ce ? Nu-ţi dai seama că aceasta este singura cale de a ieşi de aici ? „ . L-am întrebat, cu o urmă de revoltă în glas : „Cum, domnule Ghica, dumneavoastră, tocmai dumneavoastră care refuzaţi cu atâta îndârjire această monstruozitate care se cheamă reeducare, mă îndemnaţi pe mine să o accept ?” . Oprindu-se în loc şi punându-mi mâna pe umăr mi-a spus: „Măi băiete , voi sunteţi tineri, voi trebuie să ieşiţi de aici şi să vă refaceţi viaţa. Aveţi acest drept care este, în acelaşi timp, şi o datorie. V-aţi dăruit destul. Acum aveţi obligaţia să şi trăiţi şi să vă realizaţi în măsura în care vă mai puteţi realiza. Lăsaţi-ne pe noi, bătrânii, pe aceia dintre noi care ne simţim în stare, să achităm nota de plată, căci noi avem obligaţii mai mari decât voi. Suntem datori faţă de trecutul nostru, suntem datori să apărăm memoria martirilor noştri” .

-”Să iau acest îndemn ca pe o dezlegare?, l-am întrebat.

-”Nu, mi-a răspuns , eu nu am dreptul nici să leg, nici să dezleg. Eu îţi dau doar un sfat. Tu vei face însă ceea ce îţi va dicta conştiinţa. Dacă te vei hotărî să rezişti, să o faci însă cu umilinţă creştină, netrufindu-te. Şi încă ceva: încearcă să-i înţelegi pe cei care au ales sau vor alege de acum încolo celălalt drum. Nu-i judeca prea aspru. Suntem cu toţii oameni şi cu toţii avem limite. Fiecare pe ale noastre”.

Între timp, pauza se terminase şi gardienii ne îndemnau să intrăm şi să ne ocupăm locurile în sală. Ne-am despărţit îmbrăţişându-ne, plecând fiecare să ne împlinim destinul. A fost pentru ultima dată când am avut prilejul să stăm de vorbă. De văzut n-am mai văzut cu ocazia altor asemenea „spectacole” ,dar de vorbit nu ne-am mai putut vorbi. Am schimbat numai priviri. Semnificative.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare, Editura Christiana, București, 2009, pp. 146-154)

1. A nu se înțelege că Prințul Ghica a făcut vreun compromis prin care ar fi putut fi șantajat dacă nu colabora cu regimul comunist. Pentru mărturisitorii cu verticalitate exemplară șantajul era de ordin sentimental. Securitatea îi ”sfătuia” pe cei din familiile deținuților ”îndărătnici” să le trimită scrisori și fotografii prin care copiii sau părinții bătrâni de acasă să le ceară să facă „tot ce se poate”, adică toate concesiile cerute, pentru a veni acasă. Astfel, după mărturia lui Marcel Petrișor Prințul Ghica a fost pus în fața unui astfel de șantaj de către Colonelul Crăciun cu o scrisoare a fiului.