Târgu-Ocna e un mic orăşel aşezat într-o depresiune carpatină străveche, numit aşa fiindcă de aici s-a scos sare din pământ. Este udat de apa Trotuşului. Este vegheat de o măgură pe care s-a zidit din vechime un schit, al cărui clopot cu rezonanţă adâncă mângâie sufletele şi natura.

La Târgu-Ocna reeducarea nu a avut succes, căci nu a beneficiat de izolare şi de elementul surpriză. S-a creat un etaj pentru reeducare, dar toată lumea era alertată. Printre cei propuşi torturilor era V.I. (Virgil Ionescu, după Aristide Lefa), un intelectual de rasă, cu o excelentă pregătire filosofică şi literară. Se bucura de un prestigiu deosebit între studenţi, fiind şi mai vârstnic decât ei.

O dată sosiţi în Târgu-Ocna, deţinuţii care trecuseră prin „moara” lui Ţurcanu s-au împărţit în două: unii s-au smuls total şi definitiv din reeducare iar alţii i-au rămas fideli. Încă din prima zi „reeducaţii” au început cu bătaia.

Cuvântul meu este o mãrturie. Din cei peste 12 ani de temnitã, patru (1950-1954) i-am petrecut în închisoarea Tg. Ocna. Dacã s-a vorbit despre „fenomenul Pitesti”, în sensul lucrãrii satanice de distrugere sistematicã fizicã si mai ales spiritualã a omului, socotesc cã trebuie sã se vorbeascã, cu atât mai mult, de “fenomenul Tg. Ocna”, apãrut în paralel cu cel de la Pitesti, ca lucrare divinã de restaurare si zidire sufleteascã a omului, în plin iad comunist.