Un om cu totul deosebit care atinsese, în cel mai înalt grad, trăirea creștină... Valeriu era un bărbat faimos, cu ochi albaștri și păr negru ondulat. O frunte cerebrală îi întregea figura deosebit de placută. Fără voia lui, avea foarte multe admiratoare în rândul tinerelor. Prin prezența și cuvintele lui îi incuraja pe toți, dacă aceștia mai aveau nevoie de încurajare.

Tot în anul 1951, unuia din camarazii noștri, Stratan Leonida (Relu), basarabean, fiu de preot, familia i-a trimis într-un pachet cu efecte mai multe flacoane cu streptomicină. Spre marea lui mirare acestea i-au fost date fără să mai fie șantajat de ofițerul politic Șleam Augustin pentru a deveni informatorul lui, așa cum făcuse cu Eduard Masichievici și cu Gheorghe Nițescu. Aceștia refuzand indignați mârșava propunere, au plătit cu viața atitudinea lor. Deoarece Stratan nu era prea grav bolnav a hotărat sa-i dea streptomicina lui Valeriu Gafencu, în speranța că-i va salva viața. Valeriu i-a mulțumit dar a hotărat, la rândul lui, să cedeze medicamentul salvator pastorului Richard Wurmbrand. Toate argumentele noastre, că are șansa de a se salva pe sine, n-au reușit să-l convingă. A rămas ferm pe poziția sa. Ce l-a determinat să opteze pentru Richard Wurmbrand, când erau mai mulți bolnavi grav care îi erau mai apropiați din toate punctele de vedere? Probabil ca să-și înfrângă pornirea firească de a ajuta camarazii de credință și lupta în favoarea colegului de suferință care era evreu botezat și de care era mai puțin legat sufletește. Argumentul pe care l-a invocat, că pastorul fiind o personalitate cunoscută peste hotare, eventualele lui mărturii ar fi mai eficiente, nu ne-a convins. Spre deziluzia noastră, acesta n-a menționat, în nici o carte pe care a scris-o, despre sublimul gest al lui Valeriu Gafencu.

***

Se ruga, zi și noapte, Celui de sus, pentru toți, inclusiv pentru dușmani. Sunt convins că a căpătat această divină favoare datorită credinței și vieții de o înălța ținuta morală, pe care a dus-o în timpul scurtei lui trăiri pe pământ. În ziua de 18 februarie 1952, și-a dat obștescul sfârșit, liniștit, fără nici un fel de spaimă în fața morții, cu o seninătate angelică. A fost conștient și a vorbit până în ultima clipă. Și-a luat rămas bun de la o bună parte dintre noi și, după care a adormit pentru vecie.

(Aristide Lefa - Fericiți cei ce plâng, pag. 79, 83-84)