Cel mai important pentru mine, dintre noii veniţi, este Virgil Maxim. Este un tânăr prahovean care a fost întemniţat în 1942 şi a rămas în închisoare până în zilele noastre. Tot din această categorie excepţională este şi Nicolaescu, un tânăr muncitor arestat din 1941.

Gafencu a mai avut și alți doi prieteni de care era nedespărțit, dar ale căror nume, oricât le caut în memorie, acum îmi scapă. Da! Iată unul: Virgil Maxim, elev de clasa a VIII-a. Frumos, bine dezvoltat, mai înalt ca Mazăre și Naidim, fața prosperă, meditativ, prin inteligență, bun simț și prin ținuta lui stârnea admirația tuturor.

(Pr. Nicolae Grebenea - Aminitiri din întuneric, pag. 214)

Simţeam în dimineaţa aceea o vibraţie în toate fibrele organismului, cum aveam să simt totdeauna în preajma unor situaţii critice. Am ascuns orice ar fi putut constitui corp delict în cazul unei arestări (fotografii, cărţi, medalioane), sfătuind fraţii să facă la fel şi să fie prudenţi. Se terminaseră orele de curs, clopotul sunase. Era ora 13 şi ne pregăteam de masă. Unul dintre pedagogi intră nervos:

La 1 Decembrie 1942 am fost expediaţi la Ploieşti cu o carosată păzită de comisari; am ajuns aproape îngheţaţi. Curentul provocat de îngustimea gangului de la intrare ne transformase în mumii vinete. Unul dintre comisari a întârziat mult cu teancul de dosare după uşa deasupra căreia scria: Director.

Nu eram deloc îngrijoraţi cu privire la proces. Ne împăcam cu gândul că vom fi condamnaţi şi că vom călca pe urmele înaintaşilor luptei legionare. Probleme avea doar Vârlan Moise. Îi rămăseseră acasă, la Pleşcoi, o mamă, văduvă şi patru surioare încă mici pentru a putea face faţă greutăţilor vieţii. Rămânea în rugăciune cu capul la pământ, plângând înfundat; la rugăciunea de la miezul nopţii îl găseam în rugăciune şi-l lăsam tot în rugăciune.

În seara zilei de 9 Decembrie 1942, cu lanţuri la picioare, legaţi câte doi, într-un convoi de vreo patruzeci de deţinuţi de drept comun, escortaţi de gardieni şi soldaţi, am ajuns în Gara de Sud. Era un ger groaznic. Ziua fusese călduţ iar zăpada era sticloasă.

În iarna anului 1945 venise o dispoziţie ministerială ca închisorile să se autoîntreţină prin munca deţinuţilor, căci statul nu acorda subvenţii. Închisorile au făcut contracte cu marii proprietari de terenuri agricole, pomicole şi viticole; încă nu începuse colectivizarea, dar se percepeau impozite din ce în ce mai grele.

În pădure la Roica lucra aproape permanent o echipă de băieţi, tăietori de lemn, din care făceau parte prin rotaţie cei mai zdraveni şi mai dibaci: Nichita Pavel, Popovici Gheorghe, Pandia Iancu, Vişan Nicolae, Stan Marin şi alţii. La două săptămâni li se trimiteau alimente. Cu această ocazie îi vizitau şi câţiva băieţi care voiau să se relaxeze. Se pleca sâmbăta cu un car tras de bivoliţe, „drigane” blânde şi domoale.

Abia intram în primăvară, dezgropasem via, făcusem tăierile şi legatul. Cei doi gardieni, deveniţi prin noua formulă miliţieni, Rusu şi Avram, ne-au prevenit să lichidăm cu gospodăria pentru că vom fi duşi la Aiud.

Una din problemele cărora le-am afectat mare parte în timpul detenţiei, mai ales după perioada ’50-’60, a fost Matur(itate)a spirituală. Cugetând la consecinţele învăţământului ateu asupra sufletelor celor ce, fără voia lor, au fost infestaţi cu morbul comunismului, am intuit că starea de pervertire spirituală va fi cea mai tragică moştenire a acestui regim. In învăţământ, în afară de aprofundarea cunoştinţelor elementare reli­gioase şi a deprinderilor cultice, e necesar un curs special, teologic, care să nu dureze mai mult de doi ani.