Închisoarea Aiud

Închisoarea Aiud
(cetatea morţii)

”Aiud! Monstrul care a strivit cu lăcomie sălbatică tot ce neamul românesc a avut mai curat, mai sfânt!”

Destinată pentru: intelectuali

Apogeul reeducării: decembrie 1962 - iulie 1964

Conducerea închisorii:
  • Alexandru Guţan (1945-1948)
  • Alexandru Farcaş (1948-1950)
  • Nicolae Dorobanţu (1950-1953)
  • Ştefan Koller (1953-1958)
  • Gheorghe Crăciun (1958-1964)
  • Iorgu Volcescu (1965-1973)
  • Traian Moldovan (1973-1978)
  • Mihai Damian (1978-1981)
  • Vasile Rus (1981-1987)
  • Vasile Țârtan (1987-1991)

Izolatorul: Zarca

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

FDC-iştii de la Vaslui, muncitorii de la Işalniţa şi alţii, dispersaţi la diferite închisori prin ţară, fuseseră aduşi în toamna lui 1942 la Aiud. Maiorul Munteanu trebuia să realizeze opera de „reeducare”, prin presiuni morale şi fizice, pentru a determina pe legionari fie a se desolidariza de idealul de luptă legionar – ceea ce însemna un act de compromitere morală, - fie a cere trimiterea pe front pentru reabilitare – adică, recunoscându-se vinovaţi faţă de Antonescu în actul de la 21 Ianuarie 1941, act de compromitere a Mişcării Legionare.

Cei refractari trebuiau să suporte înfometări, suplicii fizice, moarte.

Legionarii şi-au rânduit viaţa în închisoare în aşa fel încât Frăţiile îndeosebi să aibă viaţă de rugăciune, demnitate morală, corectitudine şi comportare demnă şi respectuoasă faţă de organele de ordine, unitate şi rezistenţă în faţa presiunilor regimului.

Atitudinea aceasta era de fapt spontană şi firească, izvorâtă din convingerile interioare despre disciplina şi demnitatea creştină legionară. Maiorul Munteanu i-a izolat pe legionari de ceilalţi deţinuţi; iar pe cei cu pedepse mari (15-25 ani muncă silnică şi muncă silnică pe viaţă) şi pe şefi în general, i-a masat la ultimul etaj, pentru ca ceilalţi, rămaşi fără îndrumători şi tentaţi de promisiuni, să cadă, făcând din aceia elemente de descompunere spirituală a legionarilor. Dar legionarii nu aveau neapărat nevoie să fie supravegheaţi, controlaţi, cenzuraţi, îndrumaţi sau ţinuţi în frâu de cineva, fiecare îşi ştia datoria chiar dacă ar fi rămas singurul legionar pe toată faţa pământului. Au fost şi căderi; căci unul este eroismul de moment şi altul eroismul de durată.

La începutul lui Martie 1943 s-a instituit un regim sever: câte unul în celulă, supraveghere riguroasă, hrană înrăutăţită, ieşire la aer întâmplătoare, la cinci paşi distanţă unul de altul, cu capul în jos, obloane la ferestre şi izolări în camerele de pedeapsă de la subsol sau la Zarcă, pedepse corporale (lovituri la fund cu vâna de bou) pentru „insulte” aduse organelor de pază.

Mă aflam pe latura scurtă a T-ului (spre stradă) chiar în celula din unghi, lângă biroul gardianului, la ultimul etaj. În afară de Sfânta Scriptură nu se mai admitea nici o carte. (Până atunci puteam primi de acasă sau puteam lua de la biblioteca penitenciarului orice carte, afară de cele cu conţinut politic). Acum, prin purtare de grijă dumnezeiască, trebuia să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu, fiindcă nimic dintre cele lumeşti nu ne putea ajuta în confruntarea cu răul.

Gardienii nu erau „şcoliţi” pentru a oprima deţinuţii politici, aşa cum aveau să facă mai târziu comuniştii. Mulţi, cu comportare reverenţioasă, fiind mai mult funcţionari ai ordinii interioare şi nu zbiri, executori orbi ai dispoziţiilor primite. Slugile îşi trădau stăpânii, conştiente de nebunia acelora. De multe ori ne preveneau şi ne acopereau pentru a ne împlini anumite nevoi spirituale. Nu toate cărţile au fost predate. Circulau chiar prin mâinile gardienilor caiete scrise, jurnale, poezii, presă, traduceri, de la celulă la celulă. Unor caiete duse la biroul de cenzură li s-a aplicat ştampila „cenzurat” a penitenciarului din Aiud, şi la magazie au fost introduse în bagajul deţinutului căruia îi aparţineau. Aşa au scăpat şi două din caietele mele, trimise acasă în vremea muncii în colonia Galda. Creioane, hârtie nescrisă, au putut fi ascunse sub duşumele, la pervazul ferestrelor şi tocul uşilor.

De la început se forţase prin intimidare ca legionarii să ceară mergerea pe front pentru reabilitare. Din relatările celor prezenţi atunci în Aiud şi din ceea ce au povestit Trifan şi Marian se ştie ce s-a întâmplat. Căpitanul Munteanu cu colonelul Suceveanu, chemat de la Sibiu, duşmani declaraţi ai legionarilor, îi scoseseră pe legionari în curtea închisorii, înconjurată de ostaşi înarmaţi şi gardieni de încredere. Le-au ţinut un discurs ispititor: eliberarea cu condiţia de a merge pe front pentru „reabilitare” care sfârşea perfid: „E cineva care nu vrea să meargă pe front?

Derutaţi de întrebare, ce conţinea intenţionat condiţia mergerii pe front, cei mai mulţi au rămas pe loc. Doar un grup ataşat de Stere Mihalexe, care avusese şi mai înainte o atitudine echivocă în relaţiile cu stăpânirea, a ieşit din rânduri. Munteanu a trecut la ameninţări, insultându-i pe cei rămaşi, socotindu-i laşi şi trădători. Ieşind în faţa frontului Traian Trifan, comandant legionar, fost prefect de Braşov, a răspuns clar şi hotărât:

- Mergerea pe front în bătălia contra comunismului este o onoare pentru orice legionar. Dar nu poate fi condiţionată de vreo obligaţie morală pentru noi. Dacă ţara şi neamul ne cheamă sub arme, mergem să apărăm fruntariile, cu toate drepturile şi obligaţiile ostaşului român, nu sub presiuni şi ameninţări. Trifan Traian are grad de căpitan şi îşi serveşte patria ca ostaş, dar comandantul legionar Traian Trifan nu are ce reabilita în faţa nimănui.

Toţi au trecut alături de el, afară de grupul celor socotiţi oportunişti. Unii, prin străinătate, necunoscând împrejurările în care s-a încercat, prin compromitere morală, trimiterea legionarilor închişi pe front, l-au acuzat pe Trifan de faptul că legionarii au fost reţinuţi în închisori de Antonescu.

Încercând să mai câştige aderenţi, Munteanu s-a înfuriat, acuzându-i pe Trifan şi Marian că sunt capii răzvrătirii. A dat ordin soldaţilor să-i încadreze între baionete şi să-i ducă într-o celulă la parterul Celularului. Pe ceilalţi, sub escorta gardienilor, i-a închis cu ambele zăvoare în Celular. (De obicei se încuia doar zăvorul de sus şi cu cheia).

Munteanu i-a ameninţat cu trimiterea în faţa Curţii marţiale unde le va cere pedeapsa capitală pentru revoltă în Penitenciar, înjurându-l de mamă pe Trifan. Trifan avea un cult deosebit pentru mama sa şi pentru toate mamele acestui neam. Munteanu era voinic; dar şi Trifan era atlet şi făcuse lupte greco-romane. Într-o secundă i-a sucit braţul şi l-a aruncat pe coridor ca pe un bolovan. Ridicându-se înfuriat, Munteanu a dat ordin ostaşilor să îi împuşte pe Trifan şi Marian. Ostaşii, uitându-se la superiorul lor, un tânăr subofiţer, au pus armele la picior. Munteanu umbla în uniformă, încins şi înarmat cu pistol, dar n-a avut curaj să facă şi crimă căci martorii nu îi erau favorabili. A început să urle, blasfemiind, înjurând şi ameninţând cu moartea pe toţi legionarii. Atunci s-a cutremurat Aiudul de bătăi în toate uşile celulelor.

Trifan şi Marian au fost trimişi disciplinar la Braşov, iar Munteanu a cerut mână liberă să acţioneze asupra legionarilor; aproape un an de zile a făcut demersurile să concentreze toţi legionarii la Aiud. Prezenţa în închisoare a unui camarad scăpat cu viaţă de pe front, demonstra intenţia criminală a guvernului antonescian, care nu voia reabilitarea noastră, ci moartea noastră: şi fizică, şi morală.

În Iunie 1943 am fost chemaţi în grupuri de 15-20 la administraţie. Trebuia să completăm cu datele personale o cerere de mergere pe front pentru reabilitare căreia îi era ataşată o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. De curând aduşi de la Braşov, Trifan şi Marian erau în grup cu noi. Toţi am refuzat să completăm şi să iscălim cererile şi am cerut hârtie să ne precizăm poziţia.

Izolarea la Zarcă

Urmarea a fost izolarea la Zarcă: 500 de legionari eram înghesuiţi câte 8-10 într-o celulă de 4/2 metri, cu regim dur, mâncare detestabilă, dormit pe duşumele, fără pături doar cu îmbrăcămintea zdrenţuită. Gardienii, unguri sau români, erau instigaţi de maiorul Munteanu împotriva noastră. Pe coridor se aruncau găleţi cu apă, care îngheţa, iar temperatura era polară, foarte mulţi îmbolnăvindu-se de piept sau stomac.

În aceste suferinţe doar câţiva au cedat. Crezând că prezenţa lui Trifan, Marian, Ilie Nicolescu, Mircea Nicolau şi a altor câţiva exponenţi ai atitudinii de demnitate legionară constituie un motiv de rezistenţă şi pentru ceilalţi, Trifan şi Marian au fost trimişi disciplinar la Suceava, iar ceilalţi izolaţi la ultimul etaj în Celular.

(Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată)

Comments   
  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#1 Dan Măriuța » 05-04-2013 17:04

Câtă trăire are articolul dumneavoastră!
Din păcate, lumea este îndobitocita constant de propagandă de ținere sub minciună...
Cei care au curaj să spună ceva, sunt imediat discreditaţi...
Am scris şi eu un articol pe blogul meu despre acest subiect. Nu ştiu cât va fi de interesant.

punctultau.ro/.../...

Păcatul cel mai mare al românului este că uită repede.. şi istoria se va repeta!
Doamne ajută!

Dan Măriuța

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii