Într-una din zilele următoare au fost deschise uşile celulelor şi toţi deţinuţii scoşi afară pe balustradă. La etajul doi se afla maiorul Muntean, în mijlocul unui grup de jandarmi cu automatele îndreptate înspre noi. Era în uniformă de magistrat cu mâinile într-o pelerină. A început dispreţuitor:
„Uitaţi-vă la voi şi vă vedeţi cum arătaţi, şi voi aţi vrut să conduceţi România! Vedeţi-vă halul în care aţi ajuns! Cereţi-vă iertare până se mai găsesc dintre cei dispuşi să vi-o acorde! De azi înainte voi avea grijă ca Aiudul să fie închisoare, nu pension.”
Într-adevăr deţinuţii arătau jalnic. Unii înalţi, îmbrăcaţi în haine scurte păreau sperietori de păsări, alţii mici cu haine mari păreau cerşetori. Bonetele de puşcăriaşi şi feţele nebărbierite (că au fost ridicate şi uneltele de ras) ştergeau orice urmă de personalitate ale chipurilor. Ne uitam unii la alţii şi nu ne recunoşteam.
Maiorul Muntean a continuat batjocoritor şi ameninţător încă o bucată de vreme, apoi a întrebat dacă are cineva ceva de spus. A luat cuvântul Alexandru Ghica. Era dintre puţinii pe care orice uniformă nu-i putea reduce calitatea lui de a fi impunător.
„Sunt Alexandru Ghica…”.
“Ai fost, interveni maiorul cu răutate, acum eşti un număr!”.
“Şi voi rămâne Alexandru Ghica, domnule maior Munteanu! Am de spus că în istorie, batjocura şi umilirea unui popor se întoarce împotriva celui care o porunceşte şi a celor care o execută”.
„Destul”, răspunse maiorul Munteanu nervos, „intraţi în celulă!”. Noii gardieni se repeziră să execute ordinele. Trebuie spus că odată cu războiul, în rândul poliţiei, jandarmeriei şi pazei închisorilor a apărut un aflux de personal recrutat din toţi învârtiţii şi protejaţii regimului, gata să execute orice ordin numai de a scăpa de front.
(Ion Gavrilă Ogoranu - Brazii se frâng dar nu se îndoiesc. La pas prin frăția de cruce)
