vezi galerie foto (2 foto)
Alexandru Mironescu
"Omul decade dacă nu aspiră necontenit spre mai sus."
  • 10 Iulie 1903
  • Tecuci, Galați
  • profesor
  • 5 ani
  • Aiud, Jilava
  • 20 Ianuarie 1973
    • Floarea de foc
    • Alexandru Mironescu. Un mărturisitor al ortodoxiei

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Adesea cititorul este împins de o irezistibilă curiozitate să cunoască viaţa şi caracterul scriitorului a cărui operă literară l-a cucerit. Nu de puţine ori însă, rămâne dezamăgit de dezacordul dintre forţa nobilă a scrierilor şi profilul moral al autorului. Paul Johnson şi-a exercitat cu măiestrie tonul său caustic în revelarea unor asemenea cazuri (Rousseau, Tolstoi, Sartre, Hemingway, Brecht), în faimoasa lui carte „Intelectualii”.

Cu atât devine mai mare satisfacţia cititorului când descoperă că omul creator este în deplină armonie cu actul lui de creaţie, continuându-se şi întregindu-se unul cu celălalt. Un astfel de rar exemplu îl constituie scriitorul şi savantul Alexandru Constantin (Codin) Mironescu şi, parcă noi, cei care am avut privilegiul de a-l fi cunoscut câtuşi de puţin, regretăm că pentru generaţiile ce vor urma doar opera va rămâne să vorbească despre minunata sa prezenţă umană.

Era un om blând, cald, deschis, laconic, cu un ascuţit simţ de observaţie. Un om ale cărui gesturi exterioare, oricât de mici, fuseseră bine preformulate în lăuntrurile sale, după o gestaţie lungă şi grea. Îmi amintesc, de exemplu, că la biserică nu aprindea, cum obişnuia majoritatea, o sumedenie de lumânări mici însoţite de o sumedenie de cruci repezi şi mai mici pentru fiecare membru al familiei, ci doar o singură lumânare mare. Gestul era îndelung gândit şi temeinic motivat: „Aprind una singură dar mare, ca să poată fi martoră la întreaga slujbă a Sfintei Liturghii1. Era un om generos, cu mult discernământ, cu simţul reconfortant al deplinei responsabilităţi. Nu vorbea gratuit, cuvântul lui avea greutate şi ţintă precisă.

Arar pe faţă i se abătea un val din permanentele tumulturi ce îl răscoleau şi dominau în interior, un ocean de întrebări din care răspunsurile se cristalizau greu dar definitiv. „În ce mă priveşte, realităţile de care m-am împiedicat efectiv... n-au fost ca scaunele şi pietrele, ci de ordinul gingaş al inefabilului. Scaunul l-am dat la o parte sau l-am ocolit. Mi-a fost mai uşor să rezolv o problemă materială ca, să zicem, să dau de mâncare copiilor, decât să realizez o înţelegere efectivă cu omul cu care trebuie să mă înţeleg”2, scria el în Kairos, extemporal la istorie.

Spirit de mare pătrundere, cu şcoala exactităţii proprie ştiinţei şi cu puterea cuvântului proprie omului de litere, Alexandru Mironescu a fost un intelectual de rasă, un căutător de esenţe, un însetat de sublim, de divinitate. „Ca iedera spre dreptul stejar aşa-mi întind/ lisuse către Tine iubirea-mi arzătoare;/ Cu slabe mreji de gânduri cutez să te cuprind/ Şi orice rugăciune este o-mbrăţişare“, scrie doctorul Vasile Voiculescu în poezia sa dedicată prietenului său Alexandru, concepută în în flăcărată perioadă a Cercului de la Mănăstirea Antim (30 decembrie 1954).

Viaţa lui a fost relativ simplă şi ascendentă. S-a născut la 10 iulie 1903 în Moldova, la Tecuci. Familia sa îşi revendică printre strămoşi pe Veniamin Cătulescu, într-o linie de cărturari şi înalţi preoţi. De asemenea se păstrează în familie o invitaţie din Partea Mareşalului Curţii şi al Casei Regale, din ordinul Majestăţilor Lor, la serata Curţii în 27 februarie 1885 adresată Domnului Theodor Mironescu (bunicul sau unchiul scriitorului), soţiei şi fiicei sale. Naşterea lui Alexandru Constantin este anunţată de tatăl său, maiorul Victor Mironescu, şi mama sa, Elena, născută Budişteanu.

A urmat Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti pe care a absolvit-o în 1926. Şi-a luat doctoratul în ştiinţe fizice la Sorbona, Facultatea de Ştiinţe, în 1929, în Franţa şi, în acelaşi an, şi-a început strălucita sa carieră de profesor de chimie organică la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, refuzând un post oferit la Paris. Ulterior, la lista lui de titluri omul de ştiinţă Alexandru Mironescu avea să-şi adauge şi pe cel de Doctor în Filozofie ca şi pe acela de membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Bucureşti.

Deci un drum ce începe categoric şi clar la numai 26 ani. Cu spiritul său lucid şi caracterul dintr-o bucată, îşi ia în piept destinul care îi pregătise deja primul eveniment dur: tatăl, colonel, pierde la jocul de cărţi întreaga avere şi familia rămâne înglodată adânc în datorii, tânărului Mironescu, cel mai mare dintre cei patru fraţi (toţi băieţi), revenindu-i responsabilităţi simţitor sporite.

Desigur veleităţile sale de om dedicat ştiinţei şi problematicii cunoaşterii sunt atributele unei inteligenţe deosebite. Încă din adolescenţă îl studiază cu patimă pe Paul Valery, apoi la Paris aleargă să asculte pe Nikolai Berdiaev şi pe ceilalţi gânditori mistici ruşi refugiaţi, în paralel cu vârfurile intelectualităţii franceze. Paralel cu studiile ştiinţifice, el este interesat, după cum însuşi mărturiseşte, de rolul personalităţii în istorie. El trăieşte sentimentul patetic al libertăţii sociale şi îl preocupă dimensiunea existenţială a omului. Acest dualism al naturii preocupărilor îi va marca întreaga evoluţie spirituală, prin cucerirea pas cu pas de teritorii greu accesibile cunoaşterii directe şi prin cristalizarea câştigurilor în formule fără de echivoc, proprii terminologiei omului de ştiinţă. [...]

Schimbarea regimului aduce şi în viaţa savantului şi scriitorului Alexandru Mironescu modificări profunde. Deşi cap de familie (s-a căsătorit cu Maria Constantin şi a avut doi copii: Ileana şi Şerban), refuză orice colaborare, orice compromis. Respinge întâi ispititoare propuneri la Societatea Scriitorilor Români, la Radio etc. Apoi, în decursul anilor, va ajunge să piardă treptat totul, terminând cu catedra la Universitate şi dreptul de a publica. [...]

Scriitorul a răspuns la apelul părintelui Vasile Vasilache de renovare a mănăstirii Antirn în anii 1944-1947, făcând parte activă din comitetul acestei acţiuni. Se instaurează obiceiul ca în fiecare joi seara intelectualii să se întâlnească în oaza duhovnicească a chiliei stăreţiei. Astfel, după mărturia părintelui Vasilache în cartea sa de amintiri „De la Antim la Pocrov“, aici Ion Marin Sadoveanu a citit despre martiriul Sfântului Ioan Botezătorul, Vasile Voiculescu a prezentat numeroase poeme, Anton Dumitriu, Mircea Vulcănescu şi Alexandru Mironescu au investigat teme de filozofie religioasă. Anii 1945-1953 au fost ani de mari înălţimi sufleteşti, de entuziast avânt mistic. Atmosfera elevat spirituală a cenaclului de la Mănăstire se continua apoi prin nenumărate alte momente de efervescentă trăire religioasă căci, uneori după Sfânta Liturghie, se organizau conferinţe de duminecă după amiază pentru marele public, ţinute de aleşi mărturisitori ai ortodoxiei ca arhimandriţii Haralambie Vasilache şi Benedict Ghiuş sau părinţii Sofian Boghiu şi Andrei Scrima. [...]

Mişcarea religioasă a Rugului Aprins de la Antim a devenit un element periculos pentru planul regimului comunist de aneantizare a poporului prin ateism şi de distrugere sistematică a oricăror preocupări intelectuale în afara adulării conducerii ţării. A urmat valul de arestări din 1958, când se înscenau procese destinate să condamne la ani mulţi de temniţă oameni nevinovaţi dar demni şi nedispuşi la compromisuri. Sandu Tudor, care în 1953 se retrăsese la Schitul Rarău sub numele de sihastrul Daniil era în special vizat. Toţi participanţii activi la Cercul Rugului Aprins au fost ridicaţi şi condamnaţi. Scriitorul Codin Mironescu, care adăpostise în casa sa pe Sandu Tudor, a fost arestat împreună cu fiul său. Sentinţa a fost: 20 ani închisoare.

Urmează crunta perioadă de închisoare comunistă, în care omul este redus la lipsa elementelor vitale trupului (prin frig, foame, întuneric, umezeală, interzicerea nevoilor fireşti, bătăi, torturi, boală netratată, umilinţe, izolare, în care extremele suferinţe fizice şi sufleteşti se întâlnesc într-un pătrunzător strigăt al spiritului, punând în primejdie de moarte pe acesta din urmă. „Ah, patima grozavă, pustia dragostei şi-a urei/ când inima ca lemnele uscate crapă/ când gerul singurătăţilor astrale îngheaţă cenuşa nervilor zdrobiţi!/ Aud ciolanele izbite, obosite, clănţănind/ Şi zdrenţele de carne drapele fâlfâind/ Plesnind cu velele în uragane/ Catargele troznind!“ („Salmanasar", în Poeme Filocalice).

Această perioadă a ucis multă floare a intelectualităţii româneşti dintre cele două războaie. [...]

Codin Mironescu, după ce a parcurs o perioadă de crâncen purgatoriu şi, revenit în lume slăbit fiziceşte, după amnistia generală din 1964, îşi continuă drumul său ascendent spiritual. Privind înapoi consemnează în cartea „Floarea de foc“ experienţa sa personală, a unei întregi vieţi de om, rezultată din angajarea lui în ordinea spirituală a ortodoxiei.

Urmează perioada senină a „Poemelor filocalice". Dar trupul, greu încercat de suferinţă, nu mai poate ţine pasul cu sufletul şi cedează cu tristeţe, treptat, treptat. La 20 ianuarie 1973, după greul jug al cancerului, se sfârşeşte cu sufletul luminos şi cu spiritul în pacea înălţimilor celeste. Şi pe patul de moarte, în pofida suferinţelor atroce ale bolii, el se ruga neîncetat, după cum îl învăţase tradiţia vie a Bisericii creştine ortodoxe.

Seninul lumilor de dincolo pe care le presimţea îi înfrumuseţa şi îndulcea trăsăturile feţei muncite de boală. Aşa cum mărturisea părintele Benedict Ghiuş, cuvintele lui şoptite aveau accente de Socrate creştin când spunea: „Când va veni sfârşitul eu nu voi dispare. Voi avea alte relaţii cu voi, cu copiii, cu lucrurile acestea, cu oamenii, dar nu voi dispare, voi dăinui.“

Poemul „Liniştire", scris cu şase luni înainte de moarte, începe cu versurile: „Cum va fi lumea, Doamne, când duhul va ieşi din trup?/ Aflăm neaşteptate, uimitoare lucruri când obiceiurile vechi se rup!“, iar ultimul poem din acelaşi ciclu filocalic (intitulat „Lumina cea mare“ şi datat 22 octombrie 1972, ziua „Celor şapte tineri din Efes“) proclama în încheiere: „Îl chem pe Dumnezeu şi vine, viaţa, adevărul vin, sunt la îndemâna orişicui, s-a deschis calea veşniciei/ S-a ridicat din morţi Hristos!/ S-a ridicat din morţi Hristos!/ S-a ridicat din morţi Hristos!".

(Horia Ion Groza, Bucureşti, 23 ianuarie 1996 - Alexandru Mironescu. Centenarul nașterii 1903-2003, ediție îngrijită de Ileanea Mironescu, Editura Enciclopedică, București, 2003, pp. 121-129) 

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii