Pr. Alexandru Onoriu Nicolici
  • 03 Octombrie 1911
  • Vălișoara, Caransebeș
  • preot
  • 9 ani
  • Gherla
  • 09 Iulie 1987
  • cimitirul Cosminului, Parohia Timişoara Elisabetin

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Născut la 3 octombrie 1911, în localitatea Vălişoara (lângă Caransebeş), părinţii săi fiind preotul Toma şi preoteasa Anastasia (născută Suru), Alexandru Onoriu Nicolici a urmat clasele I - II primare în localitatea vecină Bucoşniţa, între anii 1919 şi 1920, iar clasele a III-a şi a IV-a la Caransebeş, între anii 1920 şi 1921.

S-a înscris apoi la Liceul "Traian Doda" din Caransebeş, unde a studiat din 1921 până în 1929 şi, după promovarea examenului de bacalaureat, a urmat cursurile cunoscutei Academii teologice din oraş (1929-1933), pe care le-a absolvit cu calificativul "distins". Echivalarea studiilor teologice a făcut-o la Facultatea de Teologie din Bucureşti, în perioada 1944-1947, unde a susţinut examenul de licenţă promovat cu "magna cum laudae" (Dosar personal, Arhiva Arhiepiscopiei Timişoarei, proces-verbal nr. 483/29 martie 1947).

Hirotonit diacon (la 28 iulie 1934) şi preot (la 31 iulie 1934), Alexandru Nicolici a fost numit preot la Parohia Tufări, lângă Orşova, unde a funcţionat de la 1 octombrie 1934 şi până la 17 decembrie 1944. Prin ordinul Consiliului Eparhial Caransebeş (nr. 5858-B/1944), la 1 ianuarie 1946, a fost transferat la Parohia Teregova II, Protopopiatul Caransebeş, pe care a slujit-o până la data de 1 aprilie 1949 (cf. Adeverinţă eliberată de Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebeşului, nr. 962-D/1965, semnată de mitropolitul Nicolae Corneanu şi de secretarul eparhial Traian Seviciu).

Condamnat la 15 ani de temniţă

La 5 martie 1949, preotul Alexandru Nicolici a fost arestat de organele represive ale regimului comunist ateu instaurat cu forţa de Armata Roşie şi, prin sentinţa nr. 49 din 14 februarie 1950, a Tribunalului Militar Timişoara, a fost condamnat la 15 ani de temniţă grea, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii personale, acuzaţia ce i s-a adus fiind "crima de uneltire contra ordinii sociale" (cf. Prevederile art. 209 din fostul Cod penal). În sentinţa Tribunalului Militar Timişoara nr. 49/1950 se arată că "inculpatul Nicolici Alexandru, în calitate de preot, a luat parte la şedinţele secrete ale organizaţiei subversive de tip fascist, condusă de Ionescu Gheorghe, care s-au ţinut înaintea plecării ei în munţi, şi a luat jurământul de credinţă faţă de organizaţie, aproape de la toţi membrii organizaţiei. De asemeni a dus informaţii bandei în munţi". Pe lângă aceasta, preotul Alexandru Nicolici a fost obligat să plătească statului suma de 5.000 de lei, cheltuieli de judecată. Prin urmare, vina care i s-a pus în sarcină este aceea de a fi sprijinit grupurile de luptători anticomunişti, din care făceau parte şi enoriaşi de-ai săi teregoveni şi care luptau în munţii Banatului.

Recursul înaintat împotriva acestei sentinţe aspre a fost respins de Curtea Militară de Casare şi Justiţie (cf. Decizia nr. 764 din 20 martie 1951) care, din oficiu, i-a redus pedeapsa privativă de libertate de la 15 ani de temniţă grea la 12 ani, menţinându-se însă degradarea civică şi confiscarea totală a averii. Aşadar, preotul Nicolici a fost nevoit a-şi ispăşi pedeapsa la penitenciarul din Gherla, fiind eliberat la 28 august 1958 (cf. Decizia nr. 15.145/ 1950), fixându-i-se domiciliul obligatoriu în localitatea Olaru, judeţul Călăraşi.

La Călăraşi, preotul Nicolici a lucrat ca muncitor împletitor de papură la Întreprinderea de industrie, la G.A.S. "Roseti" şi la TCHAH Grupul de şantiere nr. 3, ca muncitor calificat topohidrolog şi muncitor calificat categoria a V-a. Restricţia de domiciliu obligatoriu i-a fost ridicată abia la 31 octombrie 1963 (cf. Decizia MAI nr. 16.219/1961).

De la 1 ianuarie 1961 şi până la 1 octombrie 1964 a funcţionat ca preot suplinitor la parohiile Olaru şi Tonea, având o "comportare aleasă, cu tact pastoral deosebit, ceea ce i-a adus simpatia enoriaşilor din cele două parohii, enoriaşi care l-au stimat şi l-au preţuit în mod deosebit. A ţinut cancelariile parohiale la cele două parohii la zi şi în perfectă ordine, dovedind mult bun simţ al răspunderii. A păstrat cu grijă toate bunurile parohiilor respective, ţinând la zi inventarele. [...] Pe tărâm sacerdotal, administrativ şi gospodăresc [...] n-a precupeţit nici un efort pentru susţinerea prestigiului preoţesc la nivelul cuvenit", se arată într-o adeverinţă eliberată de Protoieria Călăraşi (nr. 987/5 noiembrie 1964).

În tot acest timp, dorinţa preotului Alexandru Nicolici a fost de a reveni acasă, în Banatul său drag şi între credincioşii pe care i-a slujit cu devotament până la arestare. Astfel, adresându-se mitropolitului Nicolae Corneanu, a fost numit preot paroh la Târnova, Protopopiatul Reşiţa, începând cu data de 1 octombrie 1964 (cf. Decizia nr. 4153-B/26 august 1964). Prin actul înaintat fostului Departament al Cultelor de către Centrul Eparhial Timişoara, este prezentată întreaga situaţie a preotului Nicolici, respectiv detenţia la Gherla, domiciliul forţat la Olaru, încercarea sa de a se transfera la 1 octombrie 1963, nerecunoscută de către respectivul departament, deoarece fusese condamnat şi la o pedeapsă complementară de 10 ani degradare civică.

În argumentaţia trimisă secretarului general al Departamentului Cultelor, Dumitru Dogaru, se arăta că preotului Alexandru Nicolici i s-a ridicat restricţia de domiciliu obligatoriu, anexându-se următoarele documente: sentinţa Tribunalului Militar Timişoara, biletul de eliberare de la Gherla, memoriul şi autobiografia preotului, fişa individuală, actele de numire la Parohia Olaru şi recunoaşterea primită din partea Departamentului Cultelor. Împuternicitul Departamentului Cultelor pentru regiunea Banat, cu Decizia nr. 209/1964, a recunoscut transferarea preotului Alexandru Nicolici de la Parohia Olaru la Parohia Târnova, pe data de 1 octombrie 1964, recunoaştere comunicată de Centrul Eparhial oficiului protopopesc Reşiţa cu actul nr. 5708-B/7 noiembrie 1964. Aşadar, fără aprobarea organelor comuniste nu se putea face nici o numire la parohie, Departamentul Cultelor, prin împuterniciţii locali, controlând şi supraveghind întreaga activitate a Bisericii.

Avea vocaţia sacrificiului

La 1 februarie 1975, preotul Alexandru Nicolici s-a pensionat şi a fost reîncadrat provizoriu în postul de preot paroh la Parohia Timişoara Iosefin (Decizia nr. 413/8 mai 1975), unde a funcţionat până la 1 ianuarie 1982, când s-a retras definitiv din activitate, slujind doar onorific la Catedrala mitropolitană. Cu acest prilej, Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebeşului i-a adresat o scrisoare de mulţumire, semnată de mitropolit şi consilierul bisericesc, în care era apreciată "rodnica şi conştiincioasa activitate închinată Bisericii şi binelui obştesc", împlinită pe parcursul a 47 de ani. "În tot acest răstimp, pe lângă îndatoririle de slujitor al altarului şi îndrumător al credincioşilor, aţi depus merituoase strădanii pe latură administrativ-bisericească, între care nu putem uita contribuţia personală şi remarcabilă la construirea noii biserici din Timişoara Freidorf" (Actul nr. 6.174-B/1981). Cartierul Freidorf era arondat atunci Parohiei Timişoara Iosefin, fapt pentru care preoţii acestei parohii, între care s-a aflat şi Alexandru Nicolici, s-au îngrijit de ridicarea unui lăcaş de cult pentru credincioşii din acea zonă a oraşului.

Într-o emoţionantă mărturie publicată de foaia "Învierea", preotul dr. Marcu Bănescu, fost deţinut politic, scria: "Părintele Nicolici este unul din cei mulţi care, acum mai bine de patru decenii, au încercat să reziste la aşezarea unui regim ce venea, ca o volbură, cu sfic de gheaţă, de peste hotare. [...] În ceţurile acelor ani de început, părintele Nicolici a fost arestat împreună cu alţi preoţi, ţărani, muncitori şi intelectuali, care opuneau o rezistenţă dârză în părţile muntoase ale Banatului sudic. [...] L-am cunoscut înainte de pătimirile sale. Era un om plăcut în societate şi un preot harnic, devotat misiunii sale. După eliberare mi s-a părut mult schimbat. Ponderat în toate, manifesta o acută dorinţă de ajutorare a semenilor, aş zice chiar o vocaţie a sacrificiului. [...] Părintele Nicolici, eliberat după ce a ispăşit o pedeapsă fără vină, pentru un crez care era al întregului neam, ne-a împărtăşit o parte din suferinţele sale. Am înţeles, din destăinuirile sale, că în timpul durerii fiinţa umană caută un sprijin moral. Unii nu l-au găsit şi s-au prăbuşit. Părintele Nicolici l-a găsit şi a supravieţuit. În momente de maximă tensiune, ne mărturisea el, "am simţit pe Iisus în mine". "În astfel de momente mi s-a părut că sunt altfel". Într-adevăr a devenit altul. "De multe ori, ne spunea el, simţeam aevea că Iisus Domnul este biciuit, lovit... Că El sângerează, cu coroana de spini pe cap... şi suportam loviturile şi frigul, şi foamea, şi ocările"...

Minunea a săvârşit-o Iisus. Identificarea cu El. Şi apoi, în libertate, tot Iisus i-a redat bucuria vieţii şi o trăire superioară pentru Iisus. Calea, Adevărul - Viaţa!" (prot. dr. Marcu Bănescu, "Vrednic este ... Părintele Alexandru Nicolici, 1911-1987", în "Învierea", Timişoara, anul I, nr. 13/1 octombrie 1990, p. 2; a se vedea şi Vasile Manea, "Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste", Editura Patmos, 2001, p.180).

A trecut la Domnul pe 9 iulie 1987 cu conştiinţa că a "luptat lupta cea bună" (II Timotei 4, 7) pentru credinţă, mântuire şi neam şi a fost înmormântat în cimitirul Cosminului al Parohiei Timişoara Elisabetin.

(Pr. Ionel Popescu - Ziarul Lumina, ediția electronică de luni, 16 mai 2011)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii