Părintele Alexie – Preotul lui Dumnezeu

Atunci când, apropiindu-mă eu în mod real de Biserică, prin Ioan Alexandru, s-a pus problema alegerii unui duhovnic, pe lista de „candidați” pe care mi-a întocmit-o Mihai Urzica, nașul meu de cununie și destoinic dascăl întru ale Ortodoxiei, se afla și Părintele Alexie Bârcă (mai figurau Părintele Galeriu de la Silvestru, Părintele Iulian de la Flămânda – la care m-am și oprit, dintr-un imbold intern, dincolo de orice explicație imediată, Părintele Gherontie de la Patriarhie, Părintele Sofian de la Antim).

Așa s-a făcut că am urcat într-o zi de duminică colina pe care se afla cocoțată delicata biserică Bucur, teoretic cea mai veche din București, întemeiată, așa cum avertiza o plăcuță, de Bucur ciobanul, cel care, după legendă, a dat și numele urbei noastre. Pe vremea aceea, în Postul Mare din anul Domnului 1975, biserica nu era încă strivită de actualele blocuri, ridicate o dată cu construirea liniei de metrou.

Se înălța mică și cochetă, frumos desenată, pe o colină care o scotea în evidență și o vestea împrejurimilor spre bucurare. În dreapta se afla un post de pompieri militari, în stânga case nu prea înalte și plăcuțe, cu mici grădini, un cartier liniștit venind din Bucureștiul normal de odinioară. Biserica Bucur era extrem de tandră prin absoluta ei initmitate. Pereții nepictați, dar mereu proaspăt văruiți, îi erau acoperiți cu zeci de icoane, bine conservate. Stranele, puține la număr, stau așezate unele în spatele altora, cu fața spre altar. Slujbele aveau o pace extraordinară, lumina era parcă totdeauna coborâtă din cea taborică. Vecerniile te purtau și ele chiar pe o Lumină lină. Apoi era grădina aceea paradisiacă din jurul bisericii, în care, înainte sau după slujbe, puteai să adaști, admirând florile și convorbind cu prietenii. Scara cu bolta ei de glicină era fabuloasă. Apa de la cișmea era aproape vie – îți venea mereu să o bei, chiar și când nu-ți era sete. Urcai și coborai trepte, ocoleai biserica… Pentru copii era o desfătare. Îți venea să-ți pui colibă acolo. Nu știu cum se făcea, dar totul căpătase măsura Părintelui Alexie, totul dădea impresia că ești în anticamera raiului. Prin Părintele, Biserica Bucur căpătase ceva din taina și dulceața unui schit, apariție retrasă și miraculoasă într-un București pândit la tot pasul de dramatice demolări arhitectonice și spirituale.

L-am descoperit atunci cu imediată și blândă emoție pe Părintele Alexie Bârca, care, retroactiv, îmi apare ca figura tipică de preot, așa cum ni l-am putea imagina, atunci când nu avem în față diferitele tipuri concrete de preoți îmtâlnite de-a lungul drumului nostru. Pentru cine nu l-a cunoscut, aș putea să-l ajut să-l vizualizeze trimițând la chipul lui Teofan Grecul din filmul Andrei Rubliov al lui Andrei Tarkovski. De câte ori revăd filmul, asemănarea mi se pare mereu la fel de izbitoare. Chipul îi era numai lumină. Aduna și răspândea lumină. Parcă nicăieri, mai mult ca lângă el, lumina nu era, deopotrivă, inefabilă și tangibilă.

Părintele Alexie făcea parte dintr-o minunată falangă de preoți extraordinari pe care Basarabia oropsită i-a dăruit României, unde ei s-au exilat, nu fără jale și veșnic nemângâiați, pentru a scăpa de ocnele sovietice, pregătite și oferite cu „generozitate” de invadatorii atei slujitorilor lui Dumnezeu și ai neamului.

Cu trupul său uscățiv, cu figura prelungă, cu părul puțin zburlit, cu privirea pătrunzătoare plină de bunătate ocrotitoare, Părintele părea coborât direct din frizele cu mari asceți pictate în pronaosele bisericior mănăstirești. De aceea, la o primă vedere, îți apărea, așa, puțin cam sever. Subțirimea fizică și spirituală dădea impresia a fi și mai înalt decât era. Nu știu de ce, mi-l amintesc îmbrăcat numai în veșminte albastre, de un albastru celest. Îi plăcea ca la slujbă rânduiala să fie desăvârșită, și l-am văzut nu o dată întrerupându-se din slujire pentru a adresa mustrări atunci când mici dezordini se iveau, din partea unor intruși. Dar ar fi preferat ca grija pentru pacea lăcașului să o fi avut credincioșii casei, să nu mai fie obligat el să intervină.

Biserica Bucur nu era o biserică parohială, ea ținea de Patriarhie, o filie a ei. Nu era mai mare decât o încăpere medie din apartamentele noastre. În jurul Părintelui se strângea însă, duminică de duminică, o mică parohie de inimă, constituită din credincioși veniți din colțuri mai apropiate sau mai îndepărtate ale Bucureștiului. Firesc, datorită spațiului redus, această comunitate duminicală nu putea fi prea mare. Dar, în afara celor permanenți, erau destui din aceia care veneau cu o anumită periodicitate, și și mai mulți cei care doreau să se spovedească la Părintele Alexie. De aceea, în perioade de mare solicitare nu mai pleca acasă, ci își trăgea un pic sufletul în chiliuța din grădina bisericii.

Doamna preoteasă, modestă și inimoasă, era mereu în preajmă, veghind devotată asupra Părintelui, pentru care vădea mereu o duioșie și o înțelegere ocrotitoare, intuindu-l în toate cele. Tot ea ținea pangarul și se îngrijea de curățenia bisericii, ajutată, mai ales în preajma hramurilor și a marilor sărbători, de alte credincioase.

În general, Părintele nu predica. Era acolo un domn scund și blând, același mereu, care citea cu voce egală și lină din Cazanie, o carte astăzi destul de neglijată, dar, în fond, o adevărată comoară exegetică și omiletică. La sfârșitul slujbei, Părintele adăuga totdeauna un scurt cuvânt de mult folos, o povață luminătoare și întăritoare, o îndrumare părintească. Păstrase un accent basarabean fermecător, cu rădăcini în limba noastră veche, atât de savuroasă și de plină de sfințenie în alcătuirea ei structurală. Cuvintele-i erau răspicate, încărcate de întregul lor conținut. Și numai vederea lui era tămăduitoare. Când îți rostea numele (în convorbire directă sau citindu-ți pomelnicul), te simțeai conținut întreg în el, parcă purtat direct spre Sinaxar. Plecai de la Părintele Alexie copleșit de o bucurie neapropiată. Când cineva vroia să facă mai discret, cu pace și în toată rânduiala, un botez sau o nuntă, se ducea la Biserica Bucur, la Sfinția Sa.

La un moment dat s-a aflat, cu destulă îngrijorare, că Părintele este bolnav de leucemie. Multe crize și multe ridicări minunate din aceste crize s-au petrecut, cu întristările și, respectiv, bucurările aferente ale fiilor duhovnicești.

Din păcate, moartea sa m-a prins pe alte meleaguri și n-am putut să-l petrec…

Doamna Elena Teodoreanu își intitula cartea despre tatăl său Părintele Dimitrie cel necunoscut. Același determinativ – „cel necunoscut” – s-ar potrivi și pentru Părintele Alexie, și el tot basarabean. De ce au fost ei atât de ignorați, mai ales prin raport cu statura lor duhovnicească cu totul îngerească? Să fi fost de vină numai vremurile? Sau adesea smerenia celuilalt reprezentă un prag prea greu de trecut de atenția noastră moleșită și înțelenită? Sigur, am putea spune că aceasta era și starea Modelului său, a lui Hristos, pe Care, atunci când a venit „lumea nu L-a cunoscut (Ioan 1, 10). Îmi dau seama că nici eu nu știu multe sau mari întâmplări cu Părintele Alexie, dar că în același timp îl am în inima mea ca pe unul dintre cei mai dragi din câți i-am cunoscut. De unde îmi vine oare acest sentiment de nesfârșită duioșie? Din desăvârșita sa slujire, din felul în care te purta cu el, simplu și neabătut, în Sfânta Sfintelor, cea mai presus, din sânul Treimii Sfinte. Cine și cum ar putea povesti rugăciunea? […]

Cred că numele i se potrivea desăvârșit, pentru că, asemenea dragului și neasemuitului Sfânt Alexie de la Roma, și el era un Om al lui Dumnezeu, în sensul cel mai adecvat al expresiei. Simplu, profund, întru totul smerit, jertfitor de sine până la capăt, drept-credincios, una cu rugăciunea, dăruit nemărginit și neabătut lui Dumnezeu, slăvitor prin întreaga-i trăire, frumos…

Atât de frumos!

(Costion Nicolescu – Sarea pământului – încrucișări, întâlniri, însoțiri, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 67-69)

Visited 31 times, 1 visit(s) today