vezi galerie foto (1 foto)
Alice Voinescu
"La toate nevoile indivizilor ca şi ale naţiunilor ca şi a omenirii întregi, grupul răspunde: suferinţa e cauzată de dezorientare. Singura orientare care nu poate distruge ci construi, care nu dezbină ci uneşte, e credinţa în Dumnezeu şi supunerea oricărei trebi omeneşti voinţei divine."
  • 10 Februarie 1885
  • Turnu Severin, Mehedinți
  • profesor
  • 3 ani
  • Jilava, Ghencea, Costești (D.O.)
  • 04 Iunie 1961
    • Scrisori către fiul și fiica mea
    • Jurnal, Vol. I
    • Jurnal, Vol. II

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Tot directă era și comunicarea cu Alice Voinescu, profesoară de Istoria universală a teatrului, la Conservatorul de Artă dramatică. Își ținea cursul, de obicei, în sala de conferințe a Fundației, peste drum de palat. Amfiteatrul era totdeauna ticsit. În fiecare an vorbea despre altceva. Tragicii greci, apoi Shakespeare, clasicismul francez, Goethe...

Alice Voinescu era, incontestabil, o femeie urâtă, dar când vorbea despre teatru, figura ei era luminată dinăuntru și de sus. Cuvântul ei expresiv și patetic evoca epoci, scriitori , piese, personaje cu autenticitate tulburătoare. Ne așteptam să vedem intrând pe Antigona sau pe Hamlet, să cerem socoteală Fedrei, să-l apărăm pe Faust împotriva lui Mefisto. Capodoperele ne deveneau familiare nu pe calea vulgarizării sau a detaliului pedant, ci printr-o transmisie de la suflet la suflet. Tot ce spunea Alice Voinescu devenea viață, o viață mai înaltă decât cea de toate zilele, fiindcă era a Teatrului.

Toată generația mea a iubit-o, iar elevii ei direcți o adorau.

Am cunoscut-o, personal, mult mai târziu, prin Lilli, care o avusese profesoară. Era puțin după întoarcerea noastră de la Paris. Ne-a invitat la masă. Am cunoscut, cu acest prilej, pe soțul ei Stello, un excelent avocat, un om de lume, un „causeur” briliant, dar nițel mai sensibil decât se cuvenea la tentațiile lui Dionisos. Dejunul a fost încântător. Alice ne privea cu emoție maternă, iar Stello ne mitralia cu paradoxuri. La cafea, femeile s-au retras în salonașul de alături. Noi, bărbații - eu aveam 25 de ani! - discutam de ale politicii și de ale tribunalului. La un moment dat, Stello se întrerupe și îmi spune aproximativ aceste cuvinte: „Tinere! Să nu ai niciodată prea mare încredere în viață în inteligența și în seriozitatea femeilor. A mea, se spune, este cea mai deșteaptă femeie din România, a dumitale prea proastă nu poate să fie de vreme ce a făcut studii și a ajuns actriță. Ei bine, după un dejun în care am vorbit despre Sofocle și despre Pirandello, ce crezi că fac dumnealor la ora asta? Întoarce-ți capul și privește-le! Își dau în cărți! Adio tot savantlâcul și toată transfigurarea! Dacă le lăsăm mai departe singure, își vor arăta una alteia, de exemplu, laba piciorului. Ca să vadă a cui e mai frumoasă. Ei bine, domnul meu, nu asta ar fi, în situația similară, îndeletnicirea noastră! Să-mi răspunzi că asta la face farmecul. O știu prea bine! Farmecul dar și anvergura...”.

(Nicolae Carandino - Nopți albe și zile negre, Editura Eminescu, București, 1992, pp. 64-65)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii