Plimbându-mă nervos de la un cap la altul al celulei, îmi revine cu aceeași claritate în minte Reduitul de la Jilava cu camerele 9-12.
Profesorul Petru Manoliu, doctorul Tavernier, avocatul Caleia şi arhitectul Ursescu făceau parte din lotul „Alice Voinescu”. Ea era profesoară universitară la Conservatorul de Artă Dramatică şi am cunoscut-o bine, fiind vară primară cu mama mea. Deseori vara, în timpul concediului, venea la noi la ţară.
O intelectuală de mare clasă, fiind dată afară de la catedră, nu avea din ce trăi, şi ţinea conferinţe cu caracter filosofic, acolo unde era invitată în acest scop. Astfel a ţinut câteva prelegeri şi în casa arhitectului Ursescu, alternând subiectele cu profesorul Petru Manoliu.
Alice Voinescu se afla tot la Jilava, la secția femei, şi cum nu erau decât puţine „politice”, ele erau amestecate cu hoaţele de buzunar, în mare majoritate ţigănci!
În scurtul timp în care am fost liber, am văzut-o pe Alice, care mi-a povestit amuzată - o grămadă de istorii despre viaţa ei de puşcăriaşă. S-a împrietenit cu ţigăncile, care-i povesteau felul în care furau. Alice s a adresat uneia dintre ele:
- Mario, sper că dacă ne vom întâlni în vreun tramvai, pe mine n-ai să mă furi?
- Vai de mine, doamna Alice, doar am fost colege!
(Ion Pantazi - Am trecut prin iad, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 82-83)
