vezi galerie foto (1 foto)
Pr. Aurel Bazilescu
  • 13 August 1907
  • Tălpaș, Dolj
  • preot
  • 3 ani
  • Craiova
  • 24 Martie 1970
  • cimitirul Sineasca, Craiova

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Nu pot vorbi de unchiul meu Aurel Bazilescu fără a prezenta cât de cât familia din care provine. Tatăl său, Ştefan Bazilescu, unul dintre primii învăţători din satul Soceni, Dolj, se trage, urmărind arborele genealogic pe linie paternală până în 1750, din înaintaşi preoţi. Modesta stare din care s-ar considera c-ar coborî preotul Aurel Bazilescu constă nu în lipsa de averi, ci din nenorocirile care s-au abătut asupra familiei pe când avea 5 ani, când aripa neagră a morţii îi acoperă mama lehuză, 38 de ani, într-un ianuarie 1912, lăsând orfan şi un prunc de trei zile, Virgiliu, tatăl meu, alături de alţi fraţi.

Ştefan Bazilescu, tatăl viitorului preot Aurel Bazilescu, predă la şcoala din sat, construită împreună cu tatăl său, locuieşte şi în şcoală; predă la toate clasele I-IV prin sistem monitorial. Învăţătorul Ştefan Bazilescu, membru al Academiei volapukiste cu sediul în Bad Godesberg (Germania), unul dintre cei doi europeni care au pus bazele limbii Esperanto, autor al cărţii „Neamul Bazileştilor” şi al unei monografii ample a satului Soceni şi al comunei în care s-a născut, al hărţii administrativ-teritoriale din regiune, redă etimologii, prezintă obiceiuri şi datini, culege folclor, pune pe portativ poezii şi cântece bisericeşti, lasă în manuscris la Academia Română din Bucureşti muzică bizantină şi trăieşte nu numai tragedia morţii soţiei sale, Ioana, o femeie de-o vrednicie rară – mergea torcând din furcă în urma carului sau saniei trase de boi – dar şi grija faţă orfanii mai mari: Fan de 9 ani, George de 11 ani, Marioara de 18, Ioniţă de 20, tânăr preot, cărora trebuia să le deschidă singuratic drum spre viitor.

Pruncul de trei zile, Virgiliu, alăptat şi crescut de doică, soră cu Ştefan Bazilescu, căreia tocmai îi murise o fetiţă, primeşte o educaţie întâmplătoare, inoculându-i-se de mic ideea că n-ar avea fraţi, fiind ţinut din răsputeri cât mai departe de ei. Nu trec nici măcar doi ani de la moartea soţiei, când cel mai mare fiu, tânărul preot, Ioniţă, moare de tifos exantematic şi din cauza unei injecţii făcute intenţionat de sora medicală, deoarece o acuzase de adulter cu doctorul de gardă şi îşi impusese punctul de vedere în scandalul izbucnit în cumpăna nopţii între cei doi amorezaţi, cu câteva ore înainte ca Ioniță Bazilescu să fie externat. Despre Ioniţă, Ştefan Bazilescu a scris o broşură: Cum a murit fiul meu, popa.

În 1927, moartea dă din nou ocol conacului boieresc şi îi răpeşte lui Ştefan Bazilescu un alt fiu îndrăgit, Fan, student în anul VI la Medicină Militară, de 24 de ani. Tata avea 15 ani când frate-său Fan murise, şi cu toate frâiele de-a fi ţinut depărtat de fraţi, cu durere, tata îşi amintea de el şi ne povestea cum Fan venea acasă în vacanţa de iarnă şi încărca singur sania cu buşteni, cum urca dealurile după boi, iarna, cu mânecile cămăşii suflecate până la coate; cum ridica fie sania, fie carul în mâini, cum câştigase medalii de aur în Balcani, la lupte greco-romane şi la aruncarea suliţei, cum primise diplome semnate de regele Ferdinand, cum i s-au scurs ultimele zile în febră şi delir, recitând din Schiller, cum se stinsese într-un spital de pneumonie acută, nertatabilă pe atunci. Din Fan a rămas amintirea unui sportiv cum n-a fost altul în neam, patima de-a vindeca boli şi dureri, fotografia frumoasă şi înscrisul de pe crucea de piatră din cimitirul Sineasca-Craiova: „Silence! Je veux dormir…”

Distrus şi înmărmurit de trecerea la cele veșnice a nevestei şi a celor doi băieţi, învăţătorul Ştefan Bazilescu îl ţine pe tata pe lângă casă, îi dă arma pe mână să împuşte raţe sălbatice, ciori, uli, iepuri, viezuri, vidre. Pe tata îl scuteşte de armată şi de război Aurel Bazilescu, ajuns preot, pe care şi eu l-am cunoscut.

Aurel Bazilescu avea casa parohială în Craiova, o preoteasă pasionată de goblenuri, care-i transformă încăperile în săli de muzeu, acoperind toţi pereţii cu peisaje, flori, naturi statice, imagini ale Mântuitorului copil sau răstignit pe cruce. Întemniţat pe nedrept c-ar fi ascuns legionari, pe care nu-i văzuse, cel mai blajin, cel mai milos şi demn preot pe care l-a ştiut Craiova întreagă şi lumea în care se învârtea este eliberat, dar târziu.

În serile lungi de iarnă, tata, după ce trăgea zăvorul şi zăbrelea geamurile, ne povestea în şoaptă despre Aurel, nu ştiam de ce se fereşte, am aflat că a fost arestat târziu, când preotul, eliberat din temniţa comunistă, a venit în sat să-şi mai vadă încă o dată casa părintească şi locurile în care s-a născut. Din rată, a coborât un domn distins şi sobru, cu ochii întunecaţi, cu o privire blândă, alături de o doamnă frumoasă, care nu se desprindea de braţul lui. Oamenii, răsăriţi ca din pământ, se arătau la porţi, îşi dezveleau capul, iar el, preotul, se oprea, îi binecuvânta pe creştet şi-i întreba de traiul lor… I-am văzut de cum au dat cotul bisericii şi am strigat cât m-a ţinut gura: „Au venit, au venit, au venit!!”, de parcă voiam să ştie lumea largă. Desculţă cum eram, pe fugă, am intrat în curte, am urcat scările înalte ale casei noastre şi, alergând prin tindă, am ajuns în odaia pregătită pentru cei doi. Nici nu ştiu când am pus florile de câmp într-o oală cu apă şi când mi-am îmbrăcat rochia abia adusă de la croitoreasă, nici când mi-am încălţat opincuţele şi în zbor am traversat drumul să-i anunţ pe fratele lui, George – magistratul – cu şase ani mai mare decât Aurel, şi pe tanti Dafina – nevasta lui George – cum că soseau oaspeţii mult aşteptaţi şi se şi văd pe drum la vale.

O săptămână întreagă robotisem să le pregătesc odaia de oaspeţi, camera de la drum, cu vedere spre casa lor părintească, spre curtea cu salcâmi şi liane, spre dealurile împădurite, cele mai frumoase din câte am văzut. Au tras mai întâi la casa în care s-a născut – conac boieresc, folosit ca reşedinţă de vară şi iarnă – şi în care acum îi aştepta unchiul George, încă judecător la Palatul Justiţiei din Bucureşti, sosit din capitală cu câteva săptămâni mai devreme, în concediu, atras de peisajul pe care numai Dumnezeu a ştiut să-l creeze în chipul ăsta pe pământ. Tanti Dafina, soţia unchiului George, ajutată de slujnice, pregătise cele mai apetisante bucate, torturi şi cafele.

Pe unchiul Aurel nu l-am auzit văitându-se în acele zile de august de ceva, deşi probabil atunci fusese eliberat din închisoare, nu l-am văzut luând medicamentele, cei doi fraţi păreau a-şi depăna poveşti hazlii, din pridvorul casei boiereşti - o construcţie din lemn acoperită cu şindrilă, în stil gotic, cu scară înaltă, cu etaj şi zid din cărămidă - melancolic priveau spre apa fântânii din Făget, într-acolo, de unde cu peste 50 de ani în urmă, într-o iarnă cu vifor şi zloată, o tânără femeie, mama lor, urca spre casă cu două vedre de apă în mâini, scoţând când un bocanc, când altul din zăpada până la brâu, să spele un prunc abia născut şi să fiarbă mâncare fecioraşilor mai mari şi bărbatului, aflat la şcoală, când numai după trei zile, îngerii răi au smuls-o dintre ei; cu mânile streaşină, se uitau spre culele din deal, spre piscurile împădurite, unde se îngemănau cerul cu pământul şi unde cândva, ei, doi băieţi zburdalnici, tăvăleau frunzele de stejar prin care se-ascundeau şi se dădeau de-a rostogolul, de unde şi atunci, demult, de pe crestele acelea semeţe, Dumnezeu le deschidea înaintea ochilor întreaga panoramă a satului cu case cu acoperiş roşu şi roşu-pământiu, cu şiţă şi şindrilă cenuşie, şi unde acum nu mai puteau urca, din cauza durerilor, din cauza reumatismului preotului care mergea greu, în baston - mâinile îi fuseseră strânse în uşă - motiv din care se sprijinea de zid şi de perete.

Pe de altă parte, şi tata se perpelea cum să le facă primirea şi vizita mai frumoasă, dar, cum tata era nepriceput şi neîndemânatic, îl ispitea pe frate-său cu rachiu, iar preotul Aurel Bazilescu nu tolera băutura. Dacă toată ziua unchiul Aurel şi tanti Liza, preoteasa, erau în compania unchiului George şi a soţiei sale, noaptea dormeau la noi, peste drum. Eu cu sora-mea Eugenia ne ocupam de cameră şi ne-am mirat peste măsură când am văzut că în loc de pijamale, şi preoteasa, şi preotul purtau cămăşi de noapte lungi până-n pământ, tivite frumos, lucrătură la fir, cu acul mic, de tanti preoteasa. Pe singura masă din odaia oaspeţilor dragi, aşezaserăm o cană din sticlă, mare, pentru apă, şi două pahare, apa o schimbam zilnic şi o acopeream cu un şervet alb din pânză topită.

O săptămână au stat în sat, au apucat şi sărbătoarea Sfintei Marii, se abăteau tot felul de oameni să-l vadă: ofiţeri, preoţi, profesori, doctori, oameni din sat de la noi şi din alte sate. Din ziua de Sfânta Marie, după plecarea lor, am trecut mai mult în fugă prin camera în care cei doi se odihniseră şi, tocmai de Paşti, când am pus coşul de ouă roşii la rece, odaia fiind aşezată pe beci, am dat cu ochii de cana mare, de sticlă, de pe masă: apa era la fel de cristalină şi nu secase. Tata şi mama, parcă de altă credinţă – nici în glumă nu se închinau înainte sau după ce s-aşezau la masă, nu intrau prin biserici – şi, atunci, cu riscul că mă vor lua peste picior, le-am arătat cana cu apă cristalină. Tata şi-a pus mâinile în şolduri şi a oftat: „Ticăloşii! Or fi ştiind c-au arestat, c-au bătut ca pe-un câine şi c-au schingiuit un... un... un sfânt??!, ştiu ei cum m-a ajutat pe mine nenea... când să mă dea afară de la Poştă??!...., m-a ajutat cu sfatul, cu îndrumări pe unde să-mi dau copiii la muncă şi la şcoli, cum să-mi chibzuiesc banii şi cum să mă trec în colectiv, cum să-mi muncesc arii, treizeci, din cât îmi rămăsese din pricopseala de pământ, şi să-l uit pe cel dat la colectiv…”, şi tata a ieşit împleticindu-se, de-a-nderetelea, uitându-se la cana cu apă de pe masă…

Eram într-a zecea când unchiul Aurel a murit. Prea puţin se ştia despre torturile din închisoarea comunistă. Tocmai la înmormântare s-a aflat că din cauza nedreptăţii de-a fi fost închis fără vină dăduse în ciroză. Aveam doi fraţi studenţi, alţi trei mai mari aveau servicii. Tata nu a avut curajul să ne anunţe să venim la înmormântare – s-a dus numai cu mama – se temea că vom fi exmatriculaţi din liceu şi din facultate, din cauză că aveam un unchi preot, care mai fusese şi întemniţat. Sigur, acesta era şi motivul pentru care tata ne povestea în şoaptă şi se ferea să fim auziţi când ascultam „Vocea Ameicii” şi „Europa Liberă”. În anul morţii preotului Aurel Bazilescu, 1970, telefoane existau doar la Poştă şi la Sfatul Popular, cu toate astea, vestea s-a transmis dintr-un sfat popular în altul, pe toată Valea Amărăzii şi pe Valea Ploştii, oamenii s-au anunţat între ei, s-au strâns înainte de a se lumina de ziuă şi, cu remorci, cu dube, cu camionete, au ajuns la casa preotului Aurel din Craiova şi la cimitirul Sineasca, unde-şi dormea somnul de 43 de ani şi celălalt frate, Fan, student la Medicină militară.

Aşa a plecat Aurel Bazilescu de la noi...

(Prof. Ecaterina Bazilescu Chiriță, nepoata părintelui martir Aurel Bazilescu - mărturie dată în data de 14 martie 2016, Târgoviște)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii