Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

În toamna anului 1948 am fost adus de la securitatela închisoarea din Sighetul Marmaţiei şi introdus în celula 72 de la etajul doi. Privind de jur împrejur am observat doar două vase specifice unei celule de puşcărie. Nimic altceva.

Atunci mi-am zis: Iată-mă la un început de drum pentru care mă pregătisem... Doamne ajută-mă!

Era straniu acel spaţiu atât de gol. Nici vorbă de pat, de scaun sau altceva. Doar o presupusă fereastră făcută cioburi (probabil din cauza vântului). Astfel că gratiile apărau mai mult de frig şi ploaie decât geamul care nu-şi merita numele.

 

Iată-mă faţă în faţă cu mine însumi. Lipseau anchetatorii de care scăpasem -cel puţin pentru un timp. Trebuia să-mi fie frig, foame, dar nu simţeam nimic din toate acestea.

 

Gândurile mele erau la prietenii mai tineri de prin celulele vecine. Mereu mă întrebam: De ce călăii securişti m-au chinuit atât, când ei deţineau -de nu ştiu unde- o listă cu nume şi date exacte?!

N-am reuşit nici până astăzi să înţeleg (deşi am căutat mereu) cum de a fost cu putinţă ca într-o mişcare cu caracter subversiv să se lucreze cu date scrise, care să circule nu numai în ţară, dar şi peste hotare! Rămas singur în mijlocul celulei m-am întrebat: Oare voi fi în stare să rezist aşa după cum aveam atâtea pilde ale înaintaşilor?

Am rostit -mai întâi- o rugăciune Celui de Sus pentru a mă încuraja. Apoi încet am început să fredonez “Sfântă tinereţe legionară !...”

Simțeam că-mi cresc puterile... La un moment dat ajung la versul “Nu-i temniţă să ne-nspăimânte...“

Înviorat mi-am zis: Acesta trebuie să-mi fie îndemnul. Drept pentru care, cu un ciob din geamul presupusei ferestre, am zgâriat în vopseaua de deasupra uşii versul “Nu-i temniţă să ne-nspăimânte...”

Mi-am zis că cei dinaintea noastră care au trecut prin prigoană au reuşit să ajungă la această înaltă atitudine.Trecând prin “pădurea cu fiarele sălbatice” mi-a răsunat în minte acest cântec legionar, până când am ajuns la îngrozitoarea închisoare Piteşti.

Iată-mă ajuns în “mlaştina deznădejdii”, când puterile fizice şi psihice mă părăsiseră demult. Când îmi întindeam în disperare braţele spre cer strigând:“O, Doamne, unde eşti ?” “De ce n-aprinzi minuni cereşti ?”“O, Doamne, unde eşti ?”...

Mai târziu nu reuşeam nici măcar să mă rog în gând, întrucât urlam: “M-am rugat ! M-am rugat !” ...

La urletele mele mi se admnistrau alte bătăi şi alte torturi din partea comitetului de tortură. Aceste versuri, “Nu-i temniţă să ne-nspăimânte” ,mi se înfăţişau de acum ca un mare semn de reflexie.

Desigur, versurile au fost concepute într-un demers -oarecum- normal al anormalului. Pe timpuri torturile aveau limitele lor, iar moartea şi atunci -şi poate mai mult acum erao izbăvire.

Sunt sigur că absolut toţi cei trecuţi pe la Piteşti şi supuşi acelor satanice metode doreau să moară. Ori la Piteşti -cu puţine excepţii- nu se putea muri. Nu te lăsau să scapi prin moarte.

Ne-a umilit Dumnezeu, pedepsindu-ne astfel pentru mândria noastră. Desigur, mâdria-i păcat de moarte. Dar oare dorinţa, convingerea că vei putea înfrunta orice prigoană (prigoana fiind încadrată în limitele unor experienţe) poate fi considerată mândrie?... şi totuşi, în faţă având acele crude realităţi, trebuie să recunosc că prea am fost mândru şi pentru aceasta am fost confruntat cu imposibilul.

Îl căutam disperat pe Dumnezeu. Îi invocam prezenţa pentru a găsi puteri... Zadarnic, El nu se făcea simţit, ci dimpotrivă...

Privind retrospectiv descopăr că Dumnezeu nu m-a părăsit niciodată. Altminteri, cum aş putea să-mi explic că, părăsit de orice putere fizică şi psihică, când orice gând îl dădeam în vileag fără a-l putea reţine -într-un mod patologic...

Totuşi, în cei doi ani de Piteşti -zdrobit fiind n-am ajuns în tabăra torţionarilor. Am o înţelegere deosebită faţă de cei care au crezut (ca şi mine) că Nu-i temniţă să ne-nspăimânte... dar după torturi supraomeneşti n-au mai rezistat şi s-au trezit la un moment dat (sigur fără voia lor) în cealaltă tabără.

Atunci când mă călcau în picioare, mă loveau, mă înjurau vechii şi bunii mei camarazi, simţeam tragedia imensă pe care ei o trăiau.

Sunt atâtea lucruri care omeneşte nu pot fi explicate...Marea virtute a umilinţei -care într-adevăr face pe oameni să fie mari- nu m-a caracterizat. E ceea ce (poate) a lipsit din educaţia mea şi a noastră în general.

Poate, acesta este motivul pentru care Cerul a revărsat acea urgie asupra noastră la Piteşti, adeverindu-se şi pentru noi cuvintele Sfintei Scripturi că “cel ce se înalţă seva smeri”.

Evenimentele pot fi măsurate prin dimensiunea oamenilor care s-au confruntat cu ele. Bărbaţi de talia lui Costache Oprişan, Pop Cornel, Gioga Parizianu şi atâţia alţii... Ca brazii de înalţi, au rezistat atâtor furtuni rămânând neclintiţi... Sunt acum frânţi la Piteşti!

Urgia capătă forme demoniace. Acolo istoria s-a oprit din mers pentru moment, făcând loc apocalipsei.

Cum a fost cu putinţă că Cerul nu S-a făcut auzit? Doar lupta noastră a fost dusă în numele Lui. Păcatul mândriei se cerea pedepsit şi reevaluat, făcând loc umilinţei şi prin umilinţă -pe urmă- prezenţei lui Dumnezeu.

Au trecut ani şi zeci de ani de zile de la acele evenimente. S-au succedat atâtea transformări sociale care -de-acum- permiteau deblocarea memoriei (atât cât mai rămăsese din ea)...

Totuşi gândurile mele refuzau să se întoarcă spre dezastrul pe care-l trăisem. Şi totuşi minunea s-a înfăptuit: Cu o insistenţă proverbială şi cu un tact deosebit, bunul şi mai tânărul meu camarad Gheorghe Andreica a reuşit să mă ajute să deschid atât de ruginita poartă a trecutului...

(Aurel Vișovan - Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii