Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Timpul trecea enorm de greu. Parcă se diluaseră clipele, mărindu-se astfel durata supliciilor. Pierdusem noţiunea zilelor ce fiecare în parte păreau o veşnicie. Imi răsuna în inimă acel Doamne, nu mai pot... De ce nu mă iei la Tine?

Trebuia să găsesc o metodă de a mă elibera de acest infern, convins fiind că singura metodă era sinuciderea. Dar oare sinuciderea nu însemna infern?

Într-o noapte, zbătându-mă în gândurile mele, simţeam nevoia să mă rog. Groaza că a doua zi -însă- voi mărturisi comitetului că m-am rugat şi la care să mi se spună:

-Vezi, banditule, că tot nu te-ai rupt de misticism !...mă înfiora. Mi-a venit în minte o idee care -însă- m-a liniştit.

Când eram duşi -din când în când- la plimbare în curte, am observat că la ieşirea de la parter spre curte era o diferenţă de nivel mai mare decât cea obişnuită.

Ieşirea din corpul închisorii în curte se făcea pe nişte trepte de piatră străjuite de o balustradă relativ scundă. Înălţimea parterului faţă de curte era -după aprecierea mea- de 2 metri.

Numai bună pentru sărit cu capul în jos. Mi-am făcut planul:

Când ajung la capul scărilor, mă arunc direct în cap şi astfel voi reuşi să termin cu toate.

Un val de linişte m-a cuprins acum. Voi reuşi să mă rog fără să mai spun comitetului dimineaţa că m-am rugat. Eram convins că plec în veşnicie...

Aşa că mi-am spus “Tatăl nostru”. M-am rugat ca Dumnezeu să mă ierte, întrucât El era Cel care a permis să-mi fie depăşite toate puterile şi apoi am adormit liniştit.

Dimineaţa m-am trezit cu zâmbetul pe buze. Am trecut prin toate furcile caudine -ca de obicei- şi am aşteptat momentul ieşirii la plimbare fără să-i cer comitetului să-i spun că m-am rugat astă noapte...

Acum -oarecum- eram stăpân pe mine. Când ni s-a spus să ne pregătim pentru plimbare, m-am aşezat în rând să vină momentul decisiv.

Dar, culmea! În locul din capul scării de unde voiam sămă arunc -cu faţa spre noi şi cu mâinile desfăcute lateral- era Gicu Mătase (preşedintele comitetului de demascări) care parcă bănuia ceva...

Am simţit o prăbuşire interioară văzându-mi ultima speranţă năruită şi astfel am coborât umil scările.

O fi fost un semn de la Dumnezeu de l-a aşezat pe Gicu Mătase acolo, cum n-o făcuse mai înainte ?! Era acesta un semn că firul suferintelor mele trebuie să continue? Ori calvarul meu nu se putea sfârşi în felul acesta?...

De acum pluteam în neant ca o frunză purtată de vânt, simţindu-mă definitiv pierdut.

Un gând mă chinuia îngrozitor. Gândul la frăţiorii mei de cruce din Sighetul Marmaţiei. Îmi imaginam că şi în închisorile în care sunt dânşii se întâmplă aceleaşi lucruri ca şi aici. Cel puţin aşa ne-a spus Ţurcanu, că această acţiune de demascare s-a extins în toate închisorile din ţară, ba mai mult, în toată ţara.

Ei, şi aici e aici: Dac-aş putea negocia cu suferinţa lor, aş fi acceptat-o bucuros peste ale mele şi -culmea- ar fi fost un moment în care mi-aş fi dus mai uşor crucea.

Într-o zi după masă se porni un iureş de pumni şi de palme împotriva noastră a izolaţilor. De ce ? Greu de spus. Poate din sadism sau poate aşa erau ordinele.

Când cu greu mă scol de la pământ constat că nu mai pot călca cu piciorul drept. Că laba piciorului îmi spânzura ca un obiect străin.

Din acel moment îmi târam piciorul ce nu mă mai asculta, iar la plimbarea din curte -în timpul alergărilor- eram aşezat întotdeauna la urmă ca să nu-i încurc pe ceilalţi.

A durat mai multe luni această situaţie pe care oconsideram nerecuperabilă (definitivă), când la un moment dat -incredibil- chiar fără să-mi dau seama, constat că păşesc normal. Laba piciorului mă asculta întru totul.

Valerică Teodoru (un bun prieten, om deosebit care trecuse prin toate chinurile de acolo) îmi explicase că a fost întrerupt fluxul neuronilor de la articulaţia respectivă din cauza loviturilor.

(Aurel Vișovan - Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii