Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Să fi trecut un secol, un mileniu, sau poate numai câteva ore sau secunde de la acel atât de întunecat şi îndepărtat'48 ?

Mă regăseam în acelaşi loc din care am fost smuls atunci - plecare ce părea fără întoarcere - iar acum eram aici, ţinând-o în braţe pe mama care nu se mai putea opri din plâns...

De data asta - plâns de fericire! Nu-i venea să creadă că m-am întors. La fel şi surorii mele, Viorica, ce era alături...

La întrebarea ce plutea în aer, dar n-o rostisem încă, Viorica, cu ochii în lacrimi, îmi spune: Valerica e bine, la Cluj, studentă în ultimul an la filologie. Va trebui s-o anunţăm că te-ai întors; îi dau telefon, tot trebuie să merg la birou. A mai fost pe la noi, chiar nu demult, cu bunătăţi pentru copii. (Era vorba de logodnica mea, Valerica).

***

Sora mea a rămas singură cu trei copii mici, doi băieţi gemeni de 4 ani şi o fetiţă de un an, când soţul ei, preotul Ioan Bardaş a fost arestat şi condamnat ca legionar la 15 ani de închisoare.

Cu inima grea, că nu puteam să-i spun nimic despre el, nici măcar dacă mai trăieşte sau nu, priveam spre copiii care aşteptau de la mine să le spun ceva.

Băieţii aveau aproape 14 ani. În mintea lor mai stărui aimaginea, confuză desigur, a tatălui lor, dar în ochii negri ai fetiţei citeam că nu şi-l aminteşte deloc.

Ce mândru ar fi fost de ei ! I-a putut conduce în viaţă doar cu rugile fierbinţi ce le înălţa spre cer în fiecare zi şi pe care nu le-a putut împiedeca nimic, nici om, nici grati...

Tributul de suferinţă dat de familia mea, începând cu acel an de groază, cu greu ar putea fi imaginat.

Cu două luni înainte de arestarea mea, tatăl meu a făcut o boală galopantă de rinichi prin care Dumnezeu l-a scutit de a mai fi martor atâtor dureri...

***

-"Ce slab sunteţi, dragul mamii, şi bolnav. Azi vă odihniţi şi mâine mergeţi la doctor, faceţi tratament şi în curând o să vă întăriţi !".

Abia atunci mi-am dat seama că mama mi se adresa cu "Dumneavoastră" şi asta îmi sfâşia inima. Pentru dânsa eram o minune pe care o privea cu evlavie. Am cuprins-o în braţe şi cu ochii în lacrimi am rugat-o să nu-mi mai vorbească aşa, că mă pierd cu firea. Sunt tot copilul pe care cândva, demult, l-a ţinut în braţe. Parcă nu putea înţelege, dar încetul cu încetul şi-a revenit.

***

Nu am avut curajul să-i spun cât eram de bolnav. Sufeream cu ficatul şi cu plămânii , cât despre sistemul nervos îmi lipsesc şi acum cuvintele...

Iar mama continua să facă planuri. Imaginea ei mi-a rămas limpede şi acum - în timp ce-mi pregătea patul, venea şi mă cuprindea cu braţele-i firave să se convingă că n-am dispărut, că sunt aievea... şi nu năluca din visele atâtor nopţi de nesomn.

Un pat adevărat! Cu pernă adevărată şi plapuma... cu cearceafuri de bumbac îmbietoare la odihnă şi la visare.

Rămas cu mine însumi, imaginea de sub pleoapele obosite se lumină brusc şi crâmpeie dinaintea arestării mele îmi fremătară în suflet.

Era chipul unei fiinţe deosebite (Valerica) pe care l-am purtat prin toate torentele vieţii şi de la care şi spre care nu mi-a fost îngăduit să treacă nici un rând şi nici o veste.

Întrebarea chinuitoare dacă aveam dreptul să sper mi-am pus-o adeseori. Răspunsul l-am primit mai repede decât mă aşteptam.

A doua zi dimineaţă, eram deja treziţi, cei mici pentru şcoală, cei mari pentru serviciu, când cineva bate la uşă...

În prag rămâne nemişcată, fără grai - şi ea şi noi toţi -(era Valerica).

Venise cu primul tren. Izbucnind în hohote de plâns mi se prăbuşeşte în braţe după 9 ani şi trei luni de la arestare.

Timpul nu mai avea dimensiuni. Prezentul era dominat de trecut...

"Trebuie să mă reîntorc cu primul tren, am cursuri ,î n ianuarie sesiunea de examene. . . voi veni de Anul Nou şi atunci vom face planuri de viitor..."

Am condus-o la gară, o aştepta un drum lung; pe atunci distanţa Sighet - Cluj se făcea în 12 ore. Trenul a pornit încet, apoi mai repede, mai repede, dar roţile ce băteau ca inima au păstrat secretul evenimentelor ce mă aşteptau, chiar dacă atunci doar le-am bănuit .

Picioarele de plumb abia mă ascultau. Casa mi se părea şi mai departe, dar calea lungă în oraşul slab luminat mă ajuta să-mi limpezesc gândurile înainte de a ajunge.

-"De Anul Nou voi reveni şi atunci vom face planuri de viitor..." din toată fraza ultimul cuvânt îmi apărea într-un contur ireal.

(Aurel Vișovan - Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii