Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

După câteva ore vine un alt gardian şi strigă în cameră, că dacă este vreunul cu pedeapsa de zece ani şi peste, să-şi facă bagajul.

Am înţeles că numărul celor selecţionaţi n-a fost suficient, iar gardianul voia să completeze numărul.

Mi-am înşfăcat bagajul ce nu apucasem să-l desfac şi am rupt-o la fugă spre curte, ca nu cumva să mă observe iar Stoian sau un altul dintre ai lor şi să mă oprească.

Am ajuns -în sfârşit- la Baia Sprie. Parcă am ajuns pe altă lume. Nişte barăci şi mulţi oameni gălăgioşi care se plimbau încoace şi încolo prin curte. Gardul de sârmă ghimpată ce împrejmuia barăcile, pentru mine nu avea semnificaţia puşcăriei, conta ca o împrejmuire oarecare a unei gospodării de ţară...

Am fost duşi în nişte săli mari pentru a ni se face vizita medicală şi au venit bucătarii ca să ne dea de mâncare.

La suprafaţă erau mulţi oameni,în afară de cei pe care îi cunoşteam de la Piteşti, amestecaţi cu reeducaţi ce aveau creierele spălate. Nu-i cunoşteam pe toţi. Ştiindu-mă atât de răvăşit în sufletul meu şi cuprins de acea stare patologică în care nu mai puteam nimic să ţin în mine fără să nu divulg imediat, mă ţineam deoparte, singuratic.

M-au internat la infirmerie cu temperatură de 40 de grade. Am aflat mai târziu că doctorii mi-au prezis că acolo îmi este sfârşitul.

Eram , nu galben, ci verde la culoare. Îmi aduc aminte cum cei doi doctori deţinuţi mă vegheau în timpul nopţii.

Ştiam că-i Sătămâna Mare 1952. În culmea disperării, am strigat în gând către Dumnezeu să-mi ajute. Am avut impresia că strigătul meu din gând a străbătut genunea până la marginea universului... Cum era în timpul nopţii, în febră mare (de obicei hepatita nu se face cu febră) am strania impresie că deasupra uşii de la intrare a apărut o cruce în flăcări care ardea cum ardeam şi eu.

Începuserã sã aparã primele raze ale primãverii, când într-o bunã zi suntem scoşi din camerã şi duşi într-o baracã din colonie.

În baraca respectivã am întâlnit pe ceilalţi legionari care au fost selecţionaţi din rândul celor ce munceau în minã, spunându-li-se cã toţi legionarii vor pleca la Aiud.

Toatã baraca avea regim de izolare, cu mâncare foarte slabã şi prost gãtitã. La un moment dat am refuzat-o ca semn de protest.

Ajunşi la Aiud am fost repartizaţi pe celular.

Regimul cel mai obişnuit la Aiud: cu mâncare foarte slabã, cu plimbare din când în când şi cu vizite medicale foarte rare.

Deşi le reţin chipurile camarazilor de celulã, nu-mi mai amintesc numele lor. Reţin doar cã în ciuda mâncãrii foarte slabe, atmosfera era destul de destinsã.

Era toamnã. Se rãcise vremea cãci era 14 octombrie 1957 – ziua Cuvioasei Parascheva. Cam pe la ora 10.00 intrã în camerã un plutonier cu un dosar şi întreabã :

-Care-i Vişovan Aurel?

Tresar putin emoţionat deoarece nu prea aveam situaţii plãcute atunci când eram cãutat.

Am privit înapoi sã vãd dacã nu cumva aleargã cineva în urma noastrã ca sã ne întoarcã. Nu alerga nimeni. Împreunã cu Moldovan mergeam la pas tãcuţi spre tramvai. Avem un sentiment ciudat de a nu se fi întâmplat un lucru extraordinar. Aceasta -poate- şi datoritã faptului cã dupã atâta vreme se estompase chiar şi bucuria. Nu mã puteam bucura suficient. Şi apoi nu ştiam dacã mai am pe cineva acasã. Dacã mai trãieşte mama şi sora mea.

Să fi trecut un secol, un mileniu, sau poate numai câteva ore sau secunde de la acel atât de întunecat şi îndepărtat'48 ?

Mă regăseam în acelaşi loc din care am fost smuls atunci - plecare ce părea fără întoarcere - iar acum eram aici, ţinând-o în braţe pe mama care nu se mai putea opri din plâns...

De data asta - plâns de fericire! Nu-i venea să creadă că m-am întors. La fel şi surorii mele, Viorica, ce era alături...

Reîntors dintr-o plimbare făcută în împrejurimi, mama era îngândurată. Parcă voia să-mi spună ceva...

-Te-a căutat azi un miliţist; a zis că trebuie să mergi mâine dimineaţă la securitate.

O umbră îmi acoperi creierul şi aşa destul de labil...Întrebări, întrebări... Încercam să mă încurajez singur că, poate, este vorba de alte formalităţi în legătură cu buletinul. Cu paşi de plumb, a doua zi, mă apropiam de securitate.

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii