Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Căutam un punct de sprijin. Entuziasmul că am scăpat din iadul Piteştiului, care m-a ajutat să trec mai uşor peste restul închisorii, dispăruse complet. Nici rugăciunile nu reuşeau să-mi dea o rază de linişte, întrebându-mă mereu:

"De ce, Doamne ?"

Am intrat în biserica romano-catolică din centrul oraşului şi gândul mă duce la cele aflate abia acasă:

În compartimentul de tren am fost flancat de cei doi însoţitori: plutonierul şi sergentul. Oare ce or fi gândit ceilalţi călători? Mă despărţeam de Sighet cu inima grea de negre presimţiri.

Pe o foaie de hârtie i-am scris Valericăi , încercând s-o încurajez, ca pe mama, dar că proiectele de Anul Nou s-au spulberat...

I-am scris şi mamei tot ce cuvintele rostite în febra plecării nu au putut cuprinde.

Poşta, poşta pe care o aşteptam zilnic, îmi aduse o veste care mă învioră brusc. Valerica spera să vină de Paşti pentru două zile. Avea sesiune de examene şi nu putea sta mai mult.

Soseşte într-adevăr, încărcată cu alimente, cu medicamente. Toţi prietenii s-au bucurat pentru mine, împreună cu noi.

Într-o maşină-dubă, de data asta fără lanţuri la picioare, ajung la Baia-Mare, dus direct la securitate şi tot singur încelulă.

Deşi eram îngrozit de ce avea să urmeze, cel puţin voi afla ce vor de la mine. Dar n-a fost să fie aşa.

Mult experimentata securitate mai avea o metodă rafinată de distrugere a omului: metoda de a te ţine în tensiune crescândă prin aşteptare îndelungată.

Anumite zgomote ce ne parveneau de pe coridor, ne puteau viza doar pe noi, singurii locuitori de la ultimul etaj...

Astfel, într-o zi uşa se deschide larg şi gardianul citeşte o listă cu numele tuturor celor ce erau cu mine... cu excepţia mea. Mi s-a strâns inima - era despărţirea de ei.

Până când ?... Ne vom mai întâlni ?...

Iată-mă din nou la Aiud, de unde am plecat în 1957. O senzaţie stranie de disperare mă cuprinse total ca un sloi de ghiaţă, mai ales după ce am fost îmbrăcat în zeghe de puşcărie.

Celula era hidoasă : lată de un metru şi ceva, lungă de doi metri, dar foarte înaltă ; avea un gemuleţ undeva sus de tot. Aceste celule erau chiar lângă poarta închisorii.

Întors în celulă, înghesuială mare! Dormeam câte doi într-un pat. Se făcuseră noi arestări, procese, condamnări. Nu cunoşteam motivul acestui nou val...

Peste tot acest chin, apăru pentru mine unul nou nemaicunoscut: durerea unei măsele cariate.

Durerea creştea, mă chinuia zi şi noapte fără să o pot potoli cu ceva.

Şi aşa a fost! Trece ora şi durerile devin tot mai violente.

Am încercat să aplic, ca şi la izolare, paralela cu"Piteştiul" în sensul că, faţă de atrocităţile de atunci, durerea de dinţi să pară mai mică. De data asta n-am reuşit.

Am bătut în uşă, au bătut şi ceilalţi. Am raportat gardianului ce a spus doctorul... Totul a fost în zadar.

Eu personal, gândindu-mă la ororile de la Piteşti, unde torturat fiind, nu te lăsau să mori - aici simţind moartea pe aproape o primeam cu seninătate.

Toţi din celule, dar absolut toţi, arătam ca nişte epave.

Atmosfera era - însă - senină şi fiecare moment al zilei îl întrebuinţam cu folos.

În ziua de 31 iulie 1964 mi s-a înmânat biletele de tren şi - bineînţeles - biletul de eliberare. Privind nemişcat hârtia atât de mult râvnită, l-am citit de mai multe ori... deodată mi-am dat seama că data eliberării coincidea cu o sărbătoare din calendarul catolic: 31 iulie, ziua Sfântului Ignaţiu de Loyola.

Cu ani în urmă, după Piteşti, am făcut o devoţiune pentru acest sfânt, căruia îi închinasem ziua de joi. De altfel, în fiecare zi din săptămână aveam - în acest sens - o devoţiune specială:

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii