vezi galerie foto (12 foto)
Bartolomeu Anania
"Pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte. Nu este un merit să trăieşti mult, cel mult dacă ai ambiţia să te înscrii cumva în seria recordurilor. Important este să trăieşti cu folos"
  • 18 Martie 1921
  • Glăvile, Vâlcea
  • ieromonah
  • 6 ani
  • Jilava, Pitești, Aiud
  • 31 Ianuarie 2011
  • Cripta Ierarhilor, Altarul Catedralei Mitropolitane din Cluj-Napoca
    • Străinii din Kipukua
    • Valeriu Anania, scriitorul
    • Memorii
    • Amintirile peregrinului apter
    • Despre noi și despre alții
    • Rotonda plopilor aprinși. De dincolo de ape
    • Poeme
    • Starea de excepţie. Valeriu Anania - omul şi destinul (1946)
    • Teatru I
    • Teatru II
    • Cartea deschisă a Împărăției: De la Betleemul Nașterii la Ierusalimul Învierii
    • Amintiri despre Mitropolitul Bartolomeu Anania
    • Corupția spirituală. Texte social-teologice
    • Amintiri despre Mitropolitul Bartolomeu Anania
    • Misterele orientale și creștinismul
    • Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieții

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Hotărât lucru: Arhiepiscopul Bartolomeu nu este un model. De ce?! Într'o lume în care jumătăţile de măsură trec drept măsură, în care mercenariatul (inclusiv bisericesc) trece drept isteţime sau, după caz, se ascunde în spatele unei smerenii ipocrite sau a unei modestii interesate, în care orice formulă este bună dacă nu deranjează pe nimeni şi aranjează cât mai mulţi, în care ideea de carieră presupune renunţarea completă la libertatea de gândire şi la curajul opiniei, în care competenţa este ultimul criteriu pentru ocuparea funcţiilor publice aşa cum orice atitudine critică este repudiată cu promptitudine - ei bine, într'o astfel de epocă, anii de viaţă petrecuţi în istoria noastră de Bartolomeu Valeriu Anania reprezintă o biografie marcată în mod evident de disconfort.

Pe toate planurile. Altfel spus, într'o Românie poluată de steluţe, stele şi super-stele, de idoli, vedete şi VIP-uri, de imbecili telegenici şi de ideologi perverşi, de falşi directori de opinie şi de egolatri, de politicieni ahtiaţi după imagine, dar nu şi după conţinut, de diriguitori ecleziali cultivând patologic cultul propriei personalităţi - singurul mod de a mai fi tu însuţi, fidel principiilor, adică liber, este acela de a nu fi pe plac, de a nu fi omologat, de a nu confirma nicio schemă. Adică, de a fi un anti-model. Pur şi simplu.

În spaţiul cultural-intelectual, aşa cum se ştie, este deopotrivă lesne să fii acceptat aşa cum, aceeaşi majoritare, este oricând gata să te lepede. Cu atât mai mult cu cât demersul tău este altminteri. Astfel, nu era/este deloc simplu şi nici lipsit de riscuri să încerci programatic refacerea logodnei dintre litere şi logos. Mai cu seamă într'un regim ideologic ateu precum cel comunist de până acum un deceniu şi jumătate. Acuzaţiei de misticism îi puteau urma repede cele de lipsă a realismului sau de tendinţă subversivă a textului. Dubla calitate de om al Bisericii şi de om de litere poate părea în ochii multora drept o provocare. Aşa cum, astăzi, într'un mediu nu mai puţin arogant şi anticlerical, a fi teolog cu profil şi în acelaşi timp intelectual de anvergură par ipostaze radical diferite, imposibil de armonizat în aceeaşi persoană. Iată de ce, a dori să te afirmi literar păstrând în acelaşi timp marca religioasă, fără să te aliniezi modei sau curentului, fără să faci compromisuri stilistice şi tematice, fără să te laşi confiscat de un grup şi fără să ataci pe altul, fără să faci „jocul" nimănui şi fără să dai din coate - ei bine, toate acestea indică, într'adevăr, un anti-model de celebritate.

Ceea ce în lumea literelor şi în general a culturii poate fi pus pe seama vanităţii şi a concurenţei dintre clanurile ideologice, este în mediul eclesial rodul unui alt tip de percepţie. Aici, concomitenţa dintre teologie şi cultură putea/poate fi omologată unei credinţe slabe sau insuficiente, fără adâncimi duhovniceşti. Un călugăr cult este potenţial mândru, aşa cum un preot de parohie bine instruit este un potenţial rebel. Complexele intelectuale şi morale ale unora, de regulă plasaţi tocmai la etajele superioare ale administraţiei bisericeşti, te pot costa credibilitatea şi liniştea. Mai ales într'un sistem care, în comparaţie cu restul societăţii româneşti post-comuniste, a încetinit cât a putut înnoirea prin adaptare apologetică a Bisericii la semnele vremii. A avea într'un astfel de peisaj uman demnitatea aproape singulară a abordării profetice a unor teme esenţiale şi presante, a reclama repunerea pe făgaşul evanghelic a lucrurilor, a demasca impostura intelectuală şi corupţia spirituală, a nu te complace într'o relaţie promiscuă şi vinovată cu puterea politică mânjită de bani murdari şi de sânge, a nu cultiva ambiguităţile care trec drept tot atâtea dovezi de diplomaţie, a dori să slujeşti integral şi fidel pe Hristos venind la întâlnirea cu dezmoşteniţii soartei, dar şi cu excelenţele cetăţii, ajutându-i pe calea afirmării, a pleda pentru libertatea Bisericii şi pentru dialog fără a renunţa însă la propria identitate, a dori să îţi păstrezi demnitatea chiar cu riscul de a fi livrat calomniei suculente şi bârfei insidioase - ei bine, nici acestea, la un loc, nu pot alcătui decât trăsăturile unui anti-model.

Preţul rezistenţei la tentaţia de a fi părtaş la cădere mai mult decât la efortul de recuperare nu poate fi altul decât acela de a sfârşi împroşcat cu noroi. La rigoare, este un gest de auto-conservare al naturii umane corupte. Lumina prea puternică, deranjantă, necruţătoare, cea care ne arată realitatea sordidă în care ne complacem, este instinctiv acoperită cu pături şi ziare, pusă sub obroc. Nici spaţiul politic, nici cel cultural şi nici cel bisericesc, în acesta din urmă ducându-se permanent un război spiritual nevăzut, nu se pot sustrage complet metehnelor creaţiei căzute. Cu atât mai puţin cu cât, de cele mai multe ori, nici nu se doreşte acest lucru. Motiv pentru care, în orice lume şi în orice sistem ai fi, dorinţa de a fi tu însuţi este sancţionată ca vinovăţie maximă. Culpa refuzului obstinat de a fi ca ceilalţi nu poate rămâne fără pedeapsa pe măsură. Iar cum apoteozei mediocrităţii îi este caracteristică o solidaritate demnă de idealuri mai înalte, nu este deloc surprinzător că te simţi, adeseori, abandonat pe nedrept în mijlocul unei piese absurde.

Acest sentiment al singurăţii în ciuda comuniunii trebuie să fi străbătut de multe ori fibra intimă a lui Bartolomeu Valeriu Anania. Asemeni unui par înfipt în mijlocul furtunii - expresie predilectă la Petre Ţuţea, un alt destin în răspăr -, nici elevul, nici călugărul, nici tânărul literat, nici diaconul, nici deţinutul politic, nici inspectorul, nici preotul misionar, nici directorul, nici arhimandritul pensionar, nici arhiepiscopul chemat la slujire şi nici mitropolitul nu au făcut economie de entuziasm şi dezamăgire, de forţă şi slăbiciune, de idealism şi poticnire, de iniţiative ambiţioase şi ratări pe măsură, de vise şi coşmaruri. Comună tuturor acestor ipostaze a fost, iarăşi, singurătatea. Or, nu este povară mai grea pentru un luptător decât să se găsească singur în mijlocul sinodalităţii formale, să lupte ca un general având însă o armată de caporali, să primească sugestii neghioabe de la subalterni şi să vadă cum cei dragi se trag cu un pas înapoi în faţa unui sistem confirmat tocmai de cel care ar fi trebuit să se plaseze deasupra acestuia.

Lipsite de credinţă, luciditatea şi singurătatea se pot transforma foarte uşor în mizantropie şi lehamite de viaţă. Ceea ce ne arată biografia celui care ar fi împlinit nouă decenii de mărturie vie este însă cu totul altceva. În fapt, suntem aici confruntaţi cu o formă personală, foarte intimă, de imitatio Christi. La urma urmelor, însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a fost un anti-model, un „ratat": adulat la început de o mulţime incapabilă să Îl înţeleagă, atâta vreme cât vedeau în El un eliberator politic, respectat pentru că făcea minuni, reuşind să intre în dialog profund doar cu câţiva, total nepotriviţi din punct de vedere social, religios şi etnic, acuzat de toţi, părăsit de consilieri şi abandonat pe cruce. Toate indiciile arătau fără echivoc spre o „carieră" zădărnicită fundamental. Ceea ce a urmat, o ştim cu toţii, este cu totul altceva, neaşteptat. Minunea Întrupării, a Morţii şi a Învierii contrazice esenţial regulile creaţiei căzute, cele după care, atât de des, ne orientăm propria viaţă şi o judecăm pe a altuia. La nivelul biografic al Părintelui nostru, vedem cum cel dat afară din Cluj cu jandarmi se întoarce cu onoruri, cum cel ţinut în celulă sfinţeşte în haine de împărat bizantin capela puşcăriei, cum cel ţinut, cu tertipuri şi delaţiuni ordinare, departe de ascultările bisericeşti importante devine pentru aproape două decenii liderul incontestabil al majorităţii corpului episcopal. Iată de ce, nu cred că există mod mai firesc de a omagia pe un urmaş al Apostolilor decât prin constatarea că, asemeni lor, a făcut experienţa urii dorind să propovăduiască iubirea şi a reuşit să convingă neamurile (scil. lumea de afară) mai degrabă decât propriul popor (scil. sistem). Adică o viaţă încununată de un cu totul alt fel de succes, atipic. Poate singurul care, cu adevărat, contează.

(Radu Preda - Revista Tabor nr. 1, anul V, aprilie 2011)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii