vezi galerie foto (12 foto)
Bartolomeu Anania
"Pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte. Nu este un merit să trăieşti mult, cel mult dacă ai ambiţia să te înscrii cumva în seria recordurilor. Important este să trăieşti cu folos"
  • 18 Martie 1921
  • Glăvile, Vâlcea
  • ieromonah
  • 6 ani
  • Jilava, Pitești, Aiud
  • 31 Ianuarie 2011
  • Cripta Ierarhilor, Altarul Catedralei Mitropolitane din Cluj-Napoca
    • Străinii din Kipukua
    • Valeriu Anania, scriitorul
    • Memorii
    • Amintirile peregrinului apter
    • Despre noi și despre alții
    • Rotonda plopilor aprinși. De dincolo de ape
    • Poeme
    • Starea de excepţie. Valeriu Anania - omul şi destinul (1946)
    • Teatru I
    • Teatru II
    • Cartea deschisă a Împărăției: De la Betleemul Nașterii la Ierusalimul Învierii
    • Amintiri despre Mitropolitul Bartolomeu Anania
    • Corupția spirituală. Texte social-teologice
    • Amintiri despre Mitropolitul Bartolomeu Anania
    • Misterele orientale și creștinismul
    • Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieții

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Teama de a-l cunoaște

Într-o zi, nu mai știu sigur al cărui an, am mers la catedrala Patriarhală, pentru a mă închina la Sfintele moaște ale Sfântului Dimitrie cel Nou. Era o zi în care avusese loc ședința Sfântului Sinod. Mitropolitul Bartolomeu coborâse din Palatul Patriarhal și se pregătea să urce în mașină. Mai mulți credincioși au mers să ia binecuvântare, printre care și eu. Atunci a fost pentru prima dată când l-am văzut de-aproape, cum se spune, pe Înaltpreasfințitului bartolomeu Anania.

Ce voce are! Trebuie să fie un om foarte dur, a spus o femeie care tocmai luase binecuvântare.

Dar și chipul este foarte aspru. Mie mi-ar fi frică să stau prea mult în preajma unui astfel de om, a adăgat alta.

O fi dur, dar predică de-ți stă mintea-n loc, a intervenit o a treia femeie.

Sinceră să fiu, nici eu nu eram prea departe de părerile femeilor respective, dar m-am abținut să comentez. La momentul acela, aveam un mare respect pentru Mitropolitul Bartolomeu, dar nu țineam nepărat să-l cunosc. De ce? Pentru că aveam un fel de teamă pe care n-o înțelegeam. Mai târziu, aveam să-mi dau seama de faptul că mi-era teamă de măreția Înaltpreasfinției sale.

De nenumărate ori am avut ocazia să citesc opera Mitropolitului Bartolomeu și nu am făcut-o (până-ntr-o zi). De nenumărate ori, am trecut pe lângă cărțile semnate Valeriu Anania și nu am avut curiozitatea să deschid măcar să citesc doar câteva pagini. Și asta pentru că aveam două influențe negative: una personală și a doua, care venea din partea duhovnicului meu. De câte ori îmi vorbea despre Înaltpreasfințitul Bartolomeu, îmi vorbea nu tocmai în termeni elogioși.

În primăvara anului 2004, trebuia să finalizez prima mea carte, Între Raiul rugăciunii și iadul drogurilor. Deși mai aveam doar de corectat, simțeam că nu mai pot, că nu mai am puterea să merg mai departe. Aveam nevoie de mai multă liniște. Liniște pe care nu o puteam găsi în altă parte decât la o mănăstire. Și pentru că una din mănăstirile mele de suflet este Mănăstirea Căldărușani, l-am rugat pe părintele stareț Lavrentie Gâță să mă găzduiască, dacă se poate, câteva zile, pentru a duce la bun sfârșit cartea la care lucram. Părintele stareț, înțelegând nevoia mea de liniște, dar fiind și un mare iubitor de literatură, a acceptat să mă găzduiască atât cât era nevoie pentru a finaliza lucrarea.

Într-o zi părintele stareț mi-a vorbit despre perioada în care Înaltpreasfințitul Bartolomeu povestea despre diverse lucruri, iar cei prezenți ascultau fascinați. Și-a amintit că venea la Mănăstirea Căldărușani, încă de pe vremea când era stareț Preasfințitul Gherasim și printre altele savura cu plăcere peștele prins în lacul de lângă mănăstire. Ascultându-l pe părintele stareț, care era foarte convingător în ceea ce spunea, începeam să văd lucrurile din altă perspectivă.

La un moment dat, m-a întrebat dacă am citit opera Înaltului. I-am răspuns că nu, și am și explicat de ce.

Nu judeca după aparențe! M-a îndemnat părintele stareț. Dacă nu citești opera Înaltului, vei pierde foarte mult. Te înșeli amarnic atunci când spui că un om așa dur nu poate scrie ceva sensibil. Când vei citi ceea ce a scris Înaltul, vei constata că sub masca asta de om dur se află un suflet extrem de sensibil. Pentru început îți recomand să citești Rotonda plopilor aprinși, apoi Amintirile peregrinului Apter și după aceea Cerurile Oltului...a spus zâmbind.

- Acum ce faceți, îmi enumerați toate cărțile scrise de Înaltul?

- Aaa, nu. Asta-i doar începutul...

După cum mi-a promis, mi-a adus din bibliotecă Rotonda plopilor aprinși.

- Este tulburătoare cartea aceasta, ca și celelalte, de fapt. În schimb, aici vei găsi o secvență tragicomică de mare finețe. Povestea cu caprele lui Arghezi.

Am răsfoit puțin cartea și l-am privit pe părintele stareț, care vorbise cu mare admirație despre minunea care se numea Bartolomeu Anania.

- Părinte stareț, dacă îndărătnicia mea de a citi opera Înaltului a fost amplificată de părerile duhovnicului meu, Sfinția voastră sunteți cel care ați anulat acea încăpățânare. Acum nu doar că sunt curioasă să văd cum scrie, dar îmi și doresc să îl cunosc mai bine din ceea ce a așternut pe hârtie. Apropo, m-am întâlnit odată cu domnia sa pe dealul Mitropoliei și mi-a inspirat un fel de teamă.

- Și ai descoperit și de ce?

- Nu. Probabil pentru faptul că mi se pare un om dur.

- Nu-i așa. După ce vei citi opera lui, vei vedea altfel lucrurile. Și eu și alții ca mine, privindu-l de departe, am avut aceeași impresie pe care o ai tu. Spre exemplu, eram student în anul IV la Facultatea de Teologie din București și locuiam la căminul preoțesc. Înaltul era director la Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă. Seara îl vedeam, când ieșea din chilia sa, în civil, și pleca la întâlnire cu literații lui. Și eu, și colegii mei îl priveam atunci cu un fel de teamă, dar și cu admirație în același timp. Se spunea că era un călugăr atipic, și-ncă de pe atunci un om cu totul special. Cei care l-au cunoscut mai îndeaproape au rămas marcați de personalitatea lui pentru totdeauna. Atunci când îl vei cunoaște, pentru că sper să-l cunoști, îți vei da seama că este altfel decât ceilalți oameni. Are ceva ce alții nu au, mai precis, spirit de geniu.

Îl priveam pe părintele stareț, îl ascultam și în mintea mea începuse să se contureze o întrebare. Și anume: de ce duhovnicul meu îmi vorbise într-un fel despre Mitropolitul Bartolomeu și de ce părintele stareț îmi vorbea cu totul altfel? ”Misterul” aveam să-l descifrez mai târziu.

- Mai povestiți-mi ceva despre Înaltul! L-am îndemnat pe părintele stareț.

- Sunt multe de spus. Dar ca să vorbești despre o personalitate atât de puternică este o adevărată provocare. Deși am slujit de nenumărate ori și am stat împreună la masă, de câte ori sunt solicitat să vorbesc despre Înaltpreasfinția sa, o fac cu mare sfială. Este cel mai sincer om pe care l-am întâlnit vreodată. Vorbea cu mare sinceritate despre subiecte pe care de multe ori noi le ocolim. Și când se întâmplă un astfel de lucru, inevitabil, fiind de față, te încearcă un sentiment de frustrare chiar. Un om ca Înaltpreasfinția sa poate avea foarte mulți dușmani stăpâniți de invidie, mult mai mulți admiratori care privesc la piedestalul pe care a ajuns și se întreabă: Cum? Și prieteni? De multe ori m-am întrebat dacă Înaltpreasfințitul poate avea prieteni. Și am ajuns la concluzia că un om ca dumnealui este greu să-și găsească pe cineva care să-i semene.

- Am zâmbit, oarecum complice, pentru că-mi imaginam că într-adevăr așa poate fi.

- De ce zâmbești?

- De ce? Pentru că oamenii de calitate nu prea mai au corespondent în lumea în care trăim.

- Din nefericire așa este.

După un moment de tăcere, părintele stareț a zâmbit și dumnealui. A venit rândul meu ca să-l întreb de ce.
Pentru că mi-am amintit un alt lucru pe care Înaltul îl spunea. De fapt un sfat, și anume: ai grijă ce vorbești cu un scriitor, pentru că s-ar putea să te regăsești în operele lui.

- E vreo aluzie?

- Nu, a spus zâmbind în continuare.

- Dacă nu este o aluzie, este o realitate, părinte stareț.

Înaltul avea dreptate. 

Un alt Bartolomeu

De cum am început să citesc Rotonda plopilor aprinși, am fost fascinată de condeiul Înaltului. În opera sa aveam să descopăr un alt Bartolomeu.

Masca omului dur avea să cadă încet, încet, pentru a lăsa loc unui alt chip, plin de sensibilitate și de frământări de tot felul. Pendularea între cele două lumi, cea a monahismului și cea a literaților, îi aducea de multe ori convulsii sufletești care-l epuizau pur și simplu. [...]

Ziua incredibilă

În anul 2004 aveam să lansez prima mea carte, Între Raiul rugăciunii și iadul drogurilor, carte care a apărut cu binecuvântarea Preasfințitului Galaction Stângă, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, pentru care am un deosebit respect. Preasfinția sa, la prima ședință a Sfântului Sinod, după lansarea cărții, a dăruit cartea semnată de mine tuturor membrilor Sfântului Sinod. Prin acest gest, Dumnezeu avea să rânduiască întâlnirea mea cu Mitropolitul Bartolomeu, pe care, între timp, aș fi vrut să-l cunosc, dar nu îndrăzneam să sper.

Nu voi uita niciodată ziua incredibilă în care m-a sunat Înaltpreasfințitul Bartolomeu. Mi-amintesc de parcă ar fi fost ieri. Abia ce ajunsesem acasă, și a sunat telefonul mobil. Era un număr pe care nu-l cunoșteam.

- Doamne ajută! Mihaela Ion?

Imediat am recunoscut vocea baritonală, inconfundabilă a Mitropolitului Bartolomeu. Cu toate acestea, am crezut că m-a sunat din greșeală sau nici nu mai știam ce să cred...

- Da, la telefon, i-am răspuns, rămânând în suspans.

- Arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului, la telefon.

- Sărut-mâna Înaltpreasfinția voastră, am zis, crezând că visez...că mi se pare.

- Fetițo, am primit cartea semnată de tine. Am citit-o și vreau să-ți spun că ai condei. Felicitări! Să nu te oprești aici, să nu fie doar un moft de a-ți vedea numele pe o carte!

- Vă mulțumesc din suflet pentru aprecieri. Nu-mi vine să cred că vă aud, nu-mi vine să cred că m-ați sunat... Cuvintele Înaltpreasfinției voastre mă bucură foarte mult, dar mă și responsabilizează în același timp. Sunt la început de drum și sunt sigură că mai am foarte multe de învățat. Vă asigur că pentru mine scrisul nu e un moft, este cea mai mare dorință a mea. Nu am publicat până acum nimic, pentru că mi-a fost teamă. Am lucrat în presă și în tot acel timp am considerat că fac ucenicie pentru a-mi împlini visul. Și-acum am o strângere de inimă, nu știu dacă am făcut bine ce am făcut... Am o mulțime de îndoieli...

- Da. Așa este, mai ai multe de învățat, dar ai și un mare potențial și dorință după câte îmi dau seama, iar astea te vor ajuta foarte mult. Orice început e greu. Faptul că ai îndoieli nu este un lucru rău. Înțeleg exact ce spui pentru că și eu am trecut prin așa ceva. Într-o zi am prins curaj, sau poate disperarea m-a îndemnat, să-i vorbesc lui Arghezi despre nesiguranța mea în cele ale scrisului. Atunci el mi-a spus: ”Îndoielile nu te vor părăsi nici la optzeci de ani. ...E tot ce se poate întâmpla mai bun unui scriitor.” Și să știi că a avut dreptate.

Un scriitor adevărat de fiecare dată se întreabă: Nu cumva trebuia să mai scriu ceva? Nu cumva trebuia să scriu altfel? Un scriitor adevărat este întotdeauna în competiție cu el însuși.

- Mulțumesc mult Înaltpreasfințite! Aș avea multe de spus, multe de întrebat poate, dar m-ați luat prin surprindere, pentru că nici în cele mai frumoase vise nu puteam să sper că mă veți suna. Mi-ați făcut o mare bucurie, dar știți, uneori bucuria creează confuzii. Sunt foarte bucuroasă, dar confuză. Nici nu știu ce să vă spun mai întâi.

- Fetițo, eu mai rămân și mâine în București. Aș vrea să te cunosc și să vorbim mai multe față către față. Te voi suna pe la prânz, după ce voi termina ședința Sfântului Sinod.

Am făcut o pauză pentru că aveam impresia că nu am înțeles prea bine ce auzisem. Înaltul Bartolomeu voia să mă cunoască. INCREDIBIL.

- Mă onorează invitația Înaltpreasfinției voastre. Și eu am vrut să spun că aș vrea să vă cunosc, dar mi s-a părut că este prea mare îndrăzneala. Mulțumesc din suflet Înaltpreasfințite, abia aștept să ne vedem. Mulțumesc pentru tot!

- Atunci rămâne să ne vedem mâine, fetițo. Îți doresc o seară binecuvântată.

- Amin! Sărut mâna, Înaltpreasfinția voastră.

- Doamne ajută, a spus și a închis.

După câteva minute în care am privit telefonul pentru că tot nu-mi venea să cred că mă sunase Mitropolitul Bartolomeu, am salvat numărul Înaltului în memoria telefonului, cu multă bucurie. Primul om pe care l-am sunat să-i vorbesc despre dialogul pe care-l avusesem a fost duhovnicul meu. După ce i-am spus cine m-a sunat și ce am vorbit, am precizat că abia aștept să ne întâlnim, pentru că-mi doream foarte mult să-l cunosc.

- Nu mergi niciunde, mi-a zis pe un ton poruncitor.

- De ce să nu merg, Înaltpreasfințite?

- Pentru că nu este un om de calitate, mi-a răspuns scurt.

- Bine, dar i-am promis că ne vom întâlni. Ce să-i spun acum?

- O să-l suni mâine, înainte de a te suna dumnealui, și o să-i spui că s-a ivit o situație neprevăzută și că va trebui să pleci din București.

- Dar mi-e jenă să-i spun asta. Gândiți-vă, este totuși Mitropolitul Bartolomeu și marele scriitor Valeriu Anania.

- Faci ascultare și nu te duci, dacă vrei să faci ascultare, bineînțeles.

- Bine, voi face așa cum spuneți, am zis, după ce a invocat motivul ascultării.

După bucuria neașteptată pe care mi-o făcuse Mitropolitul Bartolomeu, venise o tristețe tot la fel de neașteptată din partea duhovnicului meu, omul în care aveam cea mai mare încredere. La vremea aceea am pus mai presus de toate ascultarea, fără să iau în calcul și omul din duhovnicul meu pe care-l vedeam ca pe trimisul lui Dumnezeu. Omul care putea avea răutăți și care putea fi stăpânit de invidii și de complexe.

A doua zi l-am sunat pe Mitropolitul Bartolomeu, așa după cum mi-a sugerat, sau mai bine zis, după cum mi-a poruncit, duhovnicul meu. Mi-am cerut scuze și mi-am exprimat regretul că nu ne putem vedea din cauza unor situații neprevăzute.

- Nu-i nimic, fetițo. Mergi și rezolvă-ți problemele și ne vedem altă dată.

- Vă mulțumesc pentru înțelegere. Sărut mâna Înaltpreasfinția voastră.

După ce a închis telefonul, simțind în glasul Înaltului un soi de neîncredere, am început să am mustrări de conștiință. În primul rând pentru că îl mințisem, și în al doilea rând, simțeam că închisesem singura ușă care nu sperasem niciodată să mi se deschidă. Neliniștea a pus stăpânire pe sufletul meu. Mi-am sunat duhovnicul și i-am spus că am făcut exact cum mi-a poruncit, dar că nu am deloc sufletul împăcat.

- Nu ai de ce să regreți. Acum îți pare rău că nu ți-ai îndeplinit un vis, dar să fii sigură că ai făcut foarte bine ce ai făcut, a încercat să mă liniștească.

L-am crezut pe cuvânt, spunându-mi că știe dumnealui ce știe. Din momentul acela credeam că lucrurile sunt clare. Începusem să mă împac cu ideea că am pierdut șansa de a cunoaște un om de mare valoare, dar eram mulțumită, dacă se poate spune așa, că am făcut ascultare de duhovnicul care trebuia să reprezinte vocea lui Dumnezeu.

Într-o zi, așezând cărțile în bibliotecă, am răsfoit printre altele Pasărea Spin, de Colleen McCullough, pe care o citisem de foarte mult timp. M-am oprit asupra unui pasaj, care este, pe cât de trist, pe atât de adevărat: ”Iertarea vine într-adevăr de la Dumnezeu, dar urechile care aud sunt ale oamenilor”. Atunci m-a străfulgerat o întrebare: ”Dacă duhovnicul meu mi-a interzis să mă întâlnesc cu Mitropolitul bartolomeu din invidie?”

Pentru a găsi un răspuns, trebuia să încerc să mă apropii de Înaltul Bartolomeu, pentru a-mi forma o părere personală. Intervenise totuși o temere, și anume aceea că Mitropolitul Bartolomeu ar fi putut să nu-mi mai răspundă la telefon. Trecuseră mai bine de două-trei luni de la ziua incredibilă în care mă sunase Înaltul. Deși mă simțeam stânjenită pentru faptul că refuzasem invitația de a ne cunoaște, fără știrea duhovnicului, l-am sunat pe marele Valeriu Bartolomeu Anania. Spre surprinderea mea, mi-a răspuns.

- Sărut mâna Înaltpreasfinția voastră. Sunt Mihaela Ion. Nu știu dacă vă mai amintiți de mine.

- Doamne ajută! Cum să nu-mi aminitesc, fetițo. Ce faci? La ce mai lucrezi?

- Am mai multe materiale în lucru.

- Bravo, bravo. Mă bucur să aud asta. Când vei termina cărțile respective sper să mi le trimiți.

- Bineînțeles, cu toată dragostea. Înaltpreasfinția voastră, ce mai faceți?

- Pe lângă îndatoririle pe care le am, mai reușesc să mai și scriu ceva.

- Să vă ajute Dumnezeu în tot ceea ce faceți! Să știți că-mi pare foarte rău că nu am putut veni să vă cunosc.

- Și mie îmi pare rău, dar roagă-te ca Dumnezeu să rânduiască să ne întâlnim.

- Așa voi face. Când veniți data viitoare la Ședința Sfântului Sinod, dacă nu vă cer prea mult, aș vrea să încercăm să ne întâlnim.

- Sigur, dacă-mi permite timpul, sigur că da.

După ce am încheiat convorbirea cu Înaltul, la întrebarea „Dacă duhovnicul meu mi-a interzis să mă întâlnesc cu Mitropolitul Bartolomeu din invidie?”, începuse să se contureze un răspuns. Răspunsul de care mă temeam.

Acum, privind în urmă, îmi dau seama că Înaltul Bartolomeu avea dreptate:

”Nu mă ucideți, strig a mia oară...
O, s-ar putea să urlu în pustiu,
Dar eu, prieteni vânători, eu știu
Că-n pasăre se trage doar când zboară”

”Vânătorii” Mitropolitului Bartolomeu au încercat de multe ori să-l ucidă în zbor, iar atunci când Domnul a hotărât să-l ia la El, aceiași ”vânători” s-au înghesuit să-i deplângă dispariția. De ce? Pentru că dă bine să pozezi în apropiatul sau chiar prietenul unui om de o astfel de valoare. Se face transfer de imagine. Nu-i așa? 

Alte obstacole în drumul către mitropolitul Bartolomeu

După ce am vorbit cu Înaltul Bartolomeu la telefon, m-am simțit pe de-o parte mai bine, pentru că reușisem să stabilim măcar de principiu o altă întâlnire, iar pe de altă parte mă îngrozeam la gândul că trebuia să-mi mint duhovnicul. Ceea ce începuse să mă macine din ce în ce mai mult era faptul că simțeam cum între mine și primul meu duhovnic, în care avusesem cea mai mare încredere, se crease deja o fisură. Eram din ce în ce mai rezervată. De multe ori mă întreba de ce sunt așa de tăcută? Îi răspundeam că sun obosită. Până într-o zi, când i-am spus că-mi pare rău că am ratat singura ocazie de a-l cunoaște pe Înaltpreasfințitul Bartolomeu, în speranța că va fi ceva mai maleabil și că voi putea să-i spun că l-am sunat.

- Stai liniștită! Nu ai de ce să regreți, n-ai pierdut nimic.

După un astfel de răspuns, mi-am dat seama că nu mai avea rost să încerc să abordez subiectul. Alte întrebări începuseră să-mi răvășească sufletul: ”Oare doar din invidie procedează așa sau nu-i pasă deloc de mine, de ceea ce simt, de ceea ce-mi doresc? Eu acum ce fac, ascultare sau am intrat cumva într-o sclavie mascată în ascultare? Dumnezeu nu îngrădește libertatea omului de a alege, atunci duhovnicul meu de ce o face? De ce nu mă lasă pe mine să mă conving dacă Înaltul Bartolomeu este sau nu un om de calitate?

După astfel de frământări mi-am dat seama că spovedania putea deveni una de complezență care nu m-ar fi ajutat cu nimic. Atunci, motivând că distanța mă împiedică să mă spovedesc mai des sau de câte ori simt nevoia, i-am cerut binecuvântare să-mi găsesc un alt duhovnic.

- Despre asta vorbim când vin în București.

- Când veniți? Am întrebat nerăbdătoare.

- În câteva zile. Te anunț cu o zi înainte și atunci te voi și spovedi.

Când a venit la București, m-am spovedit, formal bineînțeles, după care i-am reamintit că aș vrea să-mi dea dezlegare pentru a mă spovedi în altă parte.

- Sigur, îți dau binecuvântare, dar la fiecare două-trei luni te vei spovedi și la mine.

Am acceptat propunerea, deși eram sigură că aceea avea să fie ultima spovedanie la duhovnicul la care ținusem așa de mult și la care încă țineam. Și așa a fost.

De câte ori mă întreba dacă vreau să mă spovedesc, îi spuneam că nu țin neapărat, pentru că sunt foarte mulțumită de noul duhovnic, dar dacă vrea, eu mă pot spovedi și la dumnealui.

- Dacă ești mulțumită de duhovnic, nu are rost.

Și da, din păcate nu a mai avut rost. Când l-am cunoscut, am sperat că-mi va rămâne duhovnic pentru totdeauna, dar timpul avea să-mi dea o lecție dureroasă.

Am început să vorbesc din ce în ce mai des cu Înaltpreasfințitul Bartolomeu, lucru care mă bucura foarte mult. Pe Mitropolitul Bartolomeu îl simțeam din ce în ce mai aproape. Aveam momente când, după ce închideam telefonul, la câteva minute l-aș fi sunat din nou, pentru că aveam foarte multe de spus și foarte multe lucruri de învățat, dar nu-l sunam, mă mulțumeam să recitesc din opera Înaltpreasfinției sale sau să-i ascult predicile. Uneori, când îl sunam și-l simțeam obosit, schimbam câteva fraze și-i spuneam că sunt mulțumită că l-am auzit. Era modul meu de a-l proteja. [...]

Deși nu reușisem să ne vedem față către față, prin telefon și uneori prin mail, comunicam foarte des. Într-o zi m-a sunat și m-a întrebat:

- Ce faci, fetițo? (Întrebare de care mi-e foarte dor!)

- Mulțumesc de întrebare, Înaltpreasfințite, acum, că m-ați sunat, mă bucur foarte mult că vă aud.

- În afară de asta? a întrebat.

- Selectam, de fapt aruncam niște însemnări, niște materiale cu care am lucrat.

- Adică ai terminat o carte și arunci însemnările?

- Da.

- Foarte rău faci. Maculatura aceea pe care tu o consideri nefolositoare nu este deloc așa. Trebuie să arunci într-adevăr anumite notițe sau lucruri, dar nu tot. Nu uita că fiecare lucru are o anumită încărcătură, o anumită energie, care te poate ajuta sau care poate fi martor al unui eveniment. Spre exemplu, eu păstrez, printre altele, o pereche de pantofi de-ai mei, pe care cei care mă torturau mi i-au pus în picioare, după ce mă bătuseră bine de tot la tălpi. După ce mi-au pus pantofii în picioarele deja tumefiate, m-au bătut cu răngi de fier, ca durerea să fie mult mai puternică. Loviturile le simțeam cum treceau prin șira spinării și se opreau în creștetul capului. Asta se întâmpla într-una dintre închisori, în timpul unei anchete, unde eram obligat să recunosc lucruri pe care nu le făcusem și de spre care nici măcar nu auzisem. Pantofii aceia cu tălpile zdrențuite nu mai sunt buni de nimic. Cu toate acestea eu i-am păstrat, pentru că ei sunt martori ai suferințelor mele.

- Înaltpreasfințite, cum ați putut îndura atâta chin?

- Am îndurat pentru păcatele mele...

- Cum mai puteați să-i priviți pe călăii aceia care vă torturau fără milă?

- Eu îi priveam cu milă. Și de fiecare dată când ieșeam sau de cele mai multe ori când eram adus în celulă, târâș, de la camera de tortură, ca nu cumva ura să se înfiripe în sufletul meu, mă rugam pentru ei.

- Vă rugați pentru ei?

- Da. Îmi puneam pătura pe cap și mă rugam.

- Cum ați putut să vă puneți pătura pe cap și să vă rugați pentru cei care vă băteau cu sălbăticie?

- Cu sinceritate, mi-a răspuns senin.

De fapt Înaltpreasfințitul nu putea face nimic altcumva decât cu sinceritate. Cu sinceritate a trăit, a scris, s-a rugat și a slujit. Compromisul, pentru Înaltpreasfinția sa, era echivalent cu iadul.

După convorbirea respectivă, mi-a trebuit mult timp să deslușesc anumite lucruri. Spre exemplu, nu înțelegeam cum un chip oarecum aspru și o voce de tunet puteau ascunde un suflet atât de sensibil. Avea o forță interioară incredibilă și o stăpânire de sine cum rar am întâlnit. Când povestea despre anii detenției, simțeam cum îi freamătă sufletul, cum retrăia durerea pe care a îndurat-o, dar și bucuria care i-a fost dată prin minunea iertării. Dialogul pe care-l avusesem cu Înaltul, nu doar că mă făcuse să mă gândesc mai profund la ”mecanismul” acesta numit om, dar mai și învățasem de la Înaltpreasfinția sa un lucru foarte important, și anume că trebuie să păstrez materialele cu care lucrez, ca martore ale timpului prin care trec sau trecem.

Legătura dintre mine și Înaltul pot să spun că devenise una cu totul specială, și cu toate acestea aveam un mare regret, și anume că, un timp, nu ne-am putut vedea din cauza unor piedici care tot apăreau. Ba se prelungeau ședințele Sfântului Sinod, ba se ivea ceva în programul Înaltului, ba nu eram eu în București. Dar Dumnezeu rânduise un timp în care aveam să ne întâlnim, nu doar la București, ci chiar și la Cluj.

Cu durere în suflet, dar cu zâmbetul pe buze

Într-o zi l-am sunat și, printre altele, i-am spus că sunt foarte tristă, că uneori mă simt mult prea singură.

- Fă-ți singurătatea prietenă și tristețea aliat, mi-a zis.

- Tristețea și singurătatea pot fi creatoare, dacă le stăpânești, dacă te stăpânesc ele pe tine, devin distructive. Nu mai aștepta nimic de la oameni! Învață să trăiești singură și să întinzi mâinile către Dumnezeu atunci când simți că te doboară singurătatea. Prietenii, în ziua de azi, sunt foarte rari, aș putea să spun, chiar inexistenți. Dacă ți se dă un prieten adevărat, păstrează-l, dacă nu, nu-l mai căuta! Și spun dacă ți se dă, pentru că eu consider că prietenul este un dar de la Dumnezeu, pe care îl primești sau nu. Mai grav e când îl primești și nu știi să-l păstrezi. De multe ori e bine ca în locul tristeții tale sau a altora să încerci să pui un zâmbet.

Spre exemplu: în penitenciarul de la Jilava (Fortul 13 Jilava), unde nu știai când e zi și când e noapte, pentru că tavanul era la firul ierbii, într-o zi a fost adus un medic. Omul, când s-a văzut acolo, în astfel de condiții, a început să se agite. Se plimba ca un leu în cușcă. Repeta și tot repeta: ”Eu nu am ce să caut aici, ce să caut eu aici...”. Starea lui psihică se agrava de la un moment la altul, era aproape de depresie. Văzându-l așa, deși nici eu nu pot să spun că eram prea fericit, i-am spus: ”Vă înșelați, domnule dragă, chiar aici vă este locul”. Revoltat, m-a întrebat de ce spun asta? De unde știu eu că acolo este locul lui? ”Cum de unde știu? Știu foarte sigur că aici vă este locul. Ați uitat că acolo unde nu intră soarele intră doctorul?”. Și pentru că nu se aștepta la un astfel de răspuns, a început să râdă, după care s-a mai liniștit.

- Și-a dat seama că aveți dreptate într-un el, am spus zâmbind, și a început să se simtă util. Dacă nu era soare acolo, bine că măcar era el.

- Un proverb spus cu zâmbetul pe buze a fost bine-venit pentru a scoate un om din depresie sau cel puțin pentru a-l face să accepte situația.

Mai târziu, Înaltul, într-un interviu, avea să aprofundeze mai mult tema tristeții: ”Tristețea nu e doar o boală a sufletului, ea poate fi și un blazon al existenței. În unul din versurile mele mi-am revendicat ”noblețea de-a fi singur și dreptul la tristețe”, ceea ce ar vrea să spună că însingurarea asumată conviețuiește cu tristețea creatoare, în timp de întristarea asumată face casă bună cu singurătatea nobiliară.

Desigur, existența unei ținte în viață poate fi un leac al tristeții ca boală, numai că până la ținta finală drumul e lung, uneori foarte lung, și fragmentat în ținte intermediare, fiecare cu obstacolele ei, ca într-o ștafetă cu un singur alergător. Tristețea provocată de un eșec poate fi compensată prin victoria următoare.

Dacă însă asemenea lui Petru, umblând cu picioarele pe mare, o singură clipă îți va lua ochii de pe Ținta finală și se va uita în jos, la valurile învolburate ale contingentului, va avea toate șansele să se înece.”

În momentele mele de singurătate și de tristețe, uneori, când nu puteam vorbi cu Înaltul din diverse motive (ori era o oră târzie, ori era prea devreme și nu voiam să-l deranjez, ori era o oră la care se putea odihni), ascultam din predicile dumnealui. [...]

La scurt timp după ce am ascultat predica, m-a sunat Înaltul.

- Doamne ajută! Ce faci fetițo?

- Sărut mâna, Înaltpreasfinția Voastră. Coincidență sau nu, tocmai am ascultat o predică de-a Înalpreasfinției voastre.

- Da?

- Da. De multe ori, când mă simt prea singură, ascult predicile unui om care știe ce înseamnă singurătatea și suferința.

- Mă bucur să aud că asculți predicile mele.

- Le ascult de mult, Înaltpreasfințite. V-am spus acum pentru că m-ați întrebat ce fac și tocmai ce ascultasem o predică.

- Și ce anume ai ascultat?

- O predică despre singurătate. Aceea în care vorbiți din proprie experiență, dar și despre Nicolae Secăreanu și Olga Tudorache.

- Nume mari, dar din păcate aruncate în uitare. Și nu sunt singurii.

- Înaltpreasfințite, de multe ori m-am întrebat dacă nu cumva destinul omului este singurătatea.

- Nu, nu ar trebui să fie așa, dar omul alege sau este obligat să aleagă asta.

- Obligat, da. Bine spuneți. Spre exemplu eu, în afară de Preasfinția voastră, nu prea am cu cine discuta. Am un singur prieten sau, mă rog, am crezut că-mi este prieten și nu doar că mă rănește foarte rău, dar se și folosește de sinceritatea și de trăirile mele. Și dacă el face lucrul acesta, care mă cunoaște de foarte mult timp, și în care am avut atâta încredere, cum să mai am curajul să încerc să mă apropii de altcineva? În cazul acesta sunt obligată să aleg singurătatea.

- Fetițo, nu uita un lucru. Singurătatea este într-adevăr apăsătoare și izvorul a multe suferințe, dar arta se naște din suferință, nu din bucurie. Dacă ai fi fericită, nu ai mai putea să scrii.

- Oare?

- Îți spun sigur că așa este. Pentru un om de artă, singurătatea este o binecuvântare cu condiția să nu-l doboare.

- Și totuși...uneori parcă aș vrea să fiu fericită.

- Fericirea din această lume este relativă. Eu îmi doresc și îți doresc și ție, să cunoști fericirea veșnică.

- Amin! Am spus și am oftat.

- De ce oftezi?

- Nu știu. A fost o reacție imprevizibilă. O refulare a subconștientului, probabil. Înaltpreasfințite, ați simțit vreodată că vă sufocă singurătatea?

- Hm!... Da, am trăit și o astfel de experiență, mi-a răspuns după un moment de tăcere.

- Și ce ați făcut în clipele acelea?

- Orice altceva, dar nu am disperat. Dacă am putut, m-am rugat. Dacă nu, am citit, am scris, am ascultat muzică, am făcut drumeții... Singurătatea are momente în care parcă te atacă. Dacă nu ripostezi, își potolește furia și-ți devine aliat.

- Da, dar sunt oameni care, din cauza singurătății, au ajuns la depresii sau, și mai rău, la sinucideri.

- Oamenii care ajung la astfel de extreme sunt niște oameni ori prea slabi, ori prea mândri. Slabi, pentru că nu au curaj să lupte cu greutățile vieții, sau mândri, pentru că nu acceptă o altă realitate decât cea pe care o vor ei.

- Sau prea sensibili?

- Nu. Adevărata sensibilitate se transformă în artă, nu dă bir cu fugiții într-o lume a depresiei sau, și mai rău, după cum ai spus, a sinuciderii.

- Interesant.

- Da, da, știu ce vrei să spui.

- Înaltpreasfințite...

- Fetițo, adevărata sensibilitate are o forță a ei, nedefinită și necuprinsă. Un om sensibil se poate simți neînțeles, singur, părăsit, dar niciodată învins. Atunci când simte că nu mai poate, când simte că singurătatea îl sufocă, așa cum ai spus, forța sensibilității naște grăuntele unei opere, de cele mai multe ori mărețe. Odată născut acest grăunte, îl face pe omul sensibil să renască, poate chiar ca Pasărea Phoenix, din propria cenușă.

- Am ascultat cu atenție și nu am spus nimic.

- De ce taci?

- Hm! Nu cred că e nevoie să vă dau un răspuns la o astfel de întrebare.

- Nu e nevoie. A fost o întrebare retorică.

- Vă mulțumesc pentru tot, Înaltpreasfințite!

- Nu ai pentru ce. Ți-am spus lucrurile acestea pentru că știu că le poți înțelege și că ai nevoie de ele.

- Mulțumesc mult. Chiar aveam nevoie de ele.

De câte ori vorbeam cu Înaltul, de atâtea ori simțeam că sufletul meu se hrănește dintr-o incomensurabilă bogăție. N-am încercat niciodată să-mi imaginez cum ar fi viața mea fără Înaltul... Din păcate aveam să aflu și să simt asta, neașteptat de repede.

Amintiri din închisoare

În anul 2007, în preajma sărbătorilor de Crăciun, lucram de zor la o broşură cu circuit închis pentru deţinuţi. Într-o seară m-a sunat înaltul:

- Ce faci, fetiţo?

- Lucrez, lucrez, înaltpreasfinţite. Mă dor şi degetele de la tastat.

- Dar ce-i aşa grabă?

- Scriu o carte pentru deţinuţi şi mă grăbesc să o termin, pentru că aş vrea să o primească de Crăciun.

- Cum se numeşte?

Cu Hristos în spatele gratiilor.

- Ia-auzi! Felicitări! Să-mi trimiţi şi mie!

- Nu vă trimit pentru că e o broşură, pe care o scriu dintr-un condei, deoarece nu mai am timp să revin asupra ei. Vă voi trimite varianta mare, pentru că voi publica o carte şi pentru publicul larg.

- Lasă, lasă. Îmi trimiţi întâi broşura şi apoi cartea.

- Bine, cum doriţi, dar, repet, e scrisă în graba mare.

- Nu contează. Te las să scrii, pentru a le face o bucurie celor din închisoare.

În două zile şi o noapte am terminat broşura. Am publicat-o şi, după ce am dat-o la penitenciare, i-am trimis câteva exemplare Mitropolitului Bartolomeu.

Coletul fiind trimis între Crăciun şi Anul Nou, a ajuns cu ceva întârziere. După ce înaltul a intrat în posesia cărţilor şi după ce a citit, mi-a trimis următorul mail:

„Ieri am primit la Cluj cartea, în cele câteva exemplare, iar aseară am şi citit-o aici, pe nerăsuflate, descoperind în ea o prozatoare cu talent, discernământ, nerv narativ şi finalitate nobilă.

A fost o vreme când, la Jilava, am stat şi eu împreună cu „shutzii”, dar şi cu câţiva condamnaţi la moarte pentru tâlhărie pe camuflaj, în vremea războiului. Dar grosul puşcăriei l-am făcut ca deţinut politic, laolaltă cu sutele şi miile de camarazi, şi nu am cunoscut universul lăuntric al condamnaţilor de drept comun, cu totul altul decât al celor politici, care îşi asumaseră suferinţa şi nu osândeau pe nimeni, în timp ce Dumnezeu era obişnuita lor hrană zilnică. Aici, în cartea dumitale, am apreciat arta de a-L introduce pe Dumnezeu cu multă fineţe metodică, pas încet cu pas încet, până la instaurarea Lui decisivă în conştiinţa condamnatului.

Felicitări e puţin. Aştept versiunea „mare”. Urări de tot binele pentru Noul An!”

Anii de detenție l-au marcat pentru tot restul vieții. Nu lăsa să se înțeleagă asta și foarte rar când vorbea despre traume, vorbea mai mult în șoaptă. De multe ori când îmi povestea despre chinul inimaginabil prin care a trecut, nu puteam să nu-l întreb cum de a rezistat.

- Dumnezeu, El m-a întărit. Se vede că avea un plan cu mine.

Clujul, pentru Mitropolitul Bartolomeu, a fost locul de cădere şi înălţare, de amintiri dureroase, dar şi foarte profunde. A fost student la Cluj , arestat şi expulzat din Cluj, dar ca o recompensă, pentru că Dumnezeu, după cum se ştie, nu rămâne niciodată dator, la 21 ianuarie 1993, a fost ales Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului. Aşa că, la 7 februarie, a fost instalat ca Arhiereu, în locul în care suferise foarte mult, încă de la o vârstă foarte fragedă.

Într-o seară, la un ceas de taină, când povestea atât de diferit despre viaţa Înaltpreasfinţiei sale, l-am întrebat:

- V-aţi gândit vreodată că veţi ajunge să păstoriţi în locul din care aţi fost expulzat?

- Nu, nu m-am gândit. Cu atât mai puţin cu cât nu mi-am dorit niciodată măriri. Dacă aveam un pat unde să mă odihnesc şi o masă la care să scriu, pentru mine era de-ajuns. De altfel, atunci când am fost propus pentru scaunul arhieresc de la Cluj, nu doar că nu am acceptat, dar nici nu am candidat. Am fost ales din oficiu, după ce în prealabil, înaltpreasfinţitul Daniel, Mitropolitul Moldovei [actualul patriarh n.n.], mă avertizase că Sinodul şi Colegiul mă vor alege oricum, transferându-mi răspunderea în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei. Şi m-au ales. Atunci, m-am supus, înţelegând că Biserica îşi rechema sub drapel bătrânul ei oştean. (Mai târziu, în Memoriile sale, aveam să găsesc ultimul capitol, chiar cu titlul: Bătrânul oştean, rechemat sub drapel).

- Cum este pentru Inaltpreasfinţia voastră Clujul acum, faţă de cel pe care l-aţi lăsat în urmă atunci când aţi fost arestat?

- Acum Clujul pentru mine are ceva în plus - amintirile, mi-a spus privindu-mă în ochi.

Pe chipul înaltpreasfinţiei sale, deşi afişa un zâmbet firav, se citea multă durere.

L-am privit atent. Încercam să-i surprind fiecare mişcare a sufletului. După un moment de tăcere, a adăugat:

- Şi acum, după atâţia ani, când trec prin locurile prin care am trecut când m-au arestat, mă văd înconjurat de jandarmi. Nu schiţez niciun gest. Nu spun nimic, aştept doar ca amintirea să se risipească.

După acea mărturisire mi-au dat lacrimile. „Aştept doar ca amintirea să se risipească”. Se risipea, până la o nouă întâlnire cu locurile care aveau să o reînvie. Şi tot aşa, zi după zi, an după an, sufletul păstra în adâncul lui traume ce nu voiau să plece. [...]

Mitropolitul Bartolomeu şi mulţi alţii au plătit cu tinereţea, şi chiar cu viaţa, pentru a păstra integritatea şi credinţa acestui neam. Şi noi? Noi ce facem? Cum apărăm valorile şi credinţa neamului nostru? Cum păstrăm amintirea unor oameni care s-au jertfit pentru noi? Ce facem noi pentru ţara noastră? Mă îngrozesc la gândul că se vinde tot, se cumpără tot, se uită tot... Dacă ne vom vinde şi ne vom îngropa trecutul, nu vom mai avea viitor. Şi ce vor face copiii copiilor noştri? Vor fi nişte străini în propria lor ţară, de care nu vor avea cum să-şi aducă aminte.

Întotdeauna ferm, întotdeauna demn

„Dragii mei, de-a lungul vieţii mele am avut o singură rugăciune. Viaţa mea a fost, cel puţin în primele trei sferturi, foarte zbuciumată şi nu o dată, nu de două ori, nu de trei ori, m-am simţit în imediata vecinătate a morţii, datorită suferinţelor şi primejdiilor prin care am trecut. Nu am chemat niciodată moartea, dar nici nu m-am temut de ea. Am avut o singură rugăciune către Dumnezeu: «Doamne, dacă Tu crezi că mai poţi face ceva cu mine şi dacă Tu crezi că eu mai sunt de trebuinţă pentru Biserica mea, pentru neamul meu şi pentru semenii mei, atunci Tu ai să mă salvezi, ai să mă laşi în viaţă şi nu mă vei lăsa să fiu ucis, nici de foame, nici de sete, nici de frig, nici de schingiuiri, nici de gloanţele oamenilor şi nici de dinţii lupilor. Dacă vei socoti că n-o să mai fiu bun de nimic şi nu-Ţi mai trebuiesc Ţie, o să mă chemi la Tine şi voi vedea ce vei face cu mine. Dar dacă Tu socoteşti că voi mai fi de folos, mă vei lăsa în viaţă, pentru că eu ştiu că religia creştină este eminamente pragmatică»”.

Da, Mitropolitul Bartolomeu nu s-a temut niciodată de nimic. Şi cum să te temi, când ştii, când crezi că viaţa ta este în mâinile lui Dumnezeu şi că El dă omului ce este necesar pentru sufletul lui? Din această credinţă puternică venea forţa înaltpreasfinţitului Bartolomeu. Dacă putea schimba ceva în bine, schimba, dacă cei care se împotriveau erau prea mulţi, se retrăgea, asumându-şi calificative ca: intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.

Părintele Arsenie Papacioc, de la Mănăstirea Techirghiol, marele duhovnic al românilor, spunea: „...pe Bartolomeu Anania îl spovedesc, şi el este unul din cei care mai ţin adevărul şi nu o să cedeze. Mai spovedesc şi pe alţi ierarhi şi dacă nu fac ce le-am zis şi nu ţin adevărul până la capăt, o cam slăbesc cu ei. Nici pe Hristos nu L-a urmat nimeni, dar El a biruit. Aşa şi Anania a biruit.”

Chiar dacă nu întotdeauna biruia în faţa oamenilor, biruia în ochii lui Dumnezeu, pentru că nu ceda răului, nedreptăţii şi compromisului.

Înainte de una dintre Şedinţele Sfântului Sinod, unde avea să se discute o problemă serioasă, o abatere de la dreapta credinţă, care ar fi trebuit să fie şi sancţionată, m-a sunat.

- Înaltpreasfinţite, mă bucur să vă aud! Ce faceţi?

- Ce să fac, fetiţo, am plecat la luptă.

- Da, cred că veţi avea o bătălie foarte grea, am spus.

- Sunt obişnuit, nu mă sperie, mă întristează, pentru că parcă văd că voi rămâne singur pe câmpul de luptă, chiar dacă mai sunt şi alţii care gândesc ca mine, nu au curajul nici să se exprime, nici să mă susţină.

- Mai aveţi o variantă. Să cedaţi.

- Eu? Să cedez în faţa răului, ca să fiu pe plac oamenilor sau ca să fiu acceptat ca unul de-al lor? Niciodată. Mai bine izolat de oameni şi aproape de Dumnezeu decât aproape de oameni şi departe de Dumnezeu.

Şi presimţirea Mitropolitului Bartolomeu s-a adeverit. În cadrul şedinţei respective a rămas singur „pe câmpul de luptă”. La un moment dat i-am dat un mesaj prin care-i spuneam că sper să nu se tulbure prea rău în cazul unui insucces. După puţin timp m-a sunat.

- Mulţumesc pentru grijă! Tocmai pentru ca să nu mă tulbur prea rău, am ajuns deja acasă.

- Cum aşa? l-am întrebat mirată. Nu trebuia să fiţi încă în Bucureşti?

- Ba da, aşa ar fi trebuit, dar nu mai sunt. A fost exact cum am intuit, iar într-un astfel de caz, nu avea niciun rost să mai împiedic pe cineva rămânând şi la masă. Aşa că am plecat, a spus cu amărăciune în glas.

După ce s-a terminat şedinţa, am urcat în maşină şi am plecat. Până acasă am ascultat în căşti Beethoven. Uneori e mai bine cu cei morţi decât cu cei vii.

Pe lângă faptul că era întotdeauna ferm şi întotdeauna demn, era de un bun-simţ rar întâlnit. Drumul de la Cluj la Bucureşti, era destul de lung. Ca să nu-l deranjeze pe cel care-l însoţea şi ca să nu-l oblige să asculte o muzică pe care el poate nu o înţelegea, avea un CD-player şi asculta muzică în căşti, deşi ar fi putut foarte bine să asculte la CD-player-ul auto.

Nu se plângea niciodată de nimic. De multe ori, din cauza vârstei şi a suferinţelor acumulate, nu se simţea tocmai bine. Din voce îmi dădeam seama de asta şi uneori îl întrebam cum se simte.

- Un coleg de-al meu, când era întrebat cum se simte, răspundea: mediocru, ceea ce pentru vârsta mea înseamnă foarte bine, îmi răspundea zâmbind.

Altă dată, când l-am sunat, era în spital.

- Dar ce-aţi păţit, înaltpreasfinţite?

- Nimic îngrijorător. Am răcit la plămâni.

- Şi acum cum vă simţiţi?

- Bine. Nici când m-am internat nu m-am simţit rău, dar a trebuit să fac nişte investigaţii. Oricum, nici aici nu stau degeaba, tot lucrez. Mă voi întoarce curând acasă şi voi fi mai atent cu mine.

- Păi, ar cam trebui!

- Ar trebui, dar uneori sunt neglijent.

Nicio discuţie cu Mitropolitul Bartolomeu nu putea fi deprimantă. Deşi toată viaţa a suferit, era o fire pozitivă, care în orice situaţie ştia să fie cu fruntea sus. Când însă durerile fizice îl copleşeau, ca să nu se plângă, şi ca cel care avea să-l sune să-i simtă durerea, închidea telefonul. În momentele în care se simţea doborât, răspundea numai la mail-uri. Învăţasem această lecţie: când era telefonul închis, ori nu avea semnal, ori nu se simţea bine, şi atunci îi trimiteam mail. Şi întotdeauna îmi răspundea. Numai când boala l-a răpus, ducându-l pe drumul spre viaţa veşnică, nu mi-a mai răspuns. [...]

- Înaltpreasfinţite, uneori simt că nu vă este bine, deşi îmi spuneţi că vă simţiţi bine, i-am spus odată.

- Mi-am dat seama de asta, dar din obişnuinţă dau acelaşi răspuns. Nu este o minciună, pentru că, aşa cum ţi-am spus, pentru vârsta mea sunt chiar bine. Nu sunt un fariseu spunând asta, dar de-a lungul vieţii am învăţat ori să-i protejez pe cei din jurul meu, ori să-i scutesc de problemele mele. Pe cei pe care-i simt alături îi protejez, pe ceilalţi îi scutesc şi de problemele mele, şi de obligaţia de a fi formalişti.

- Da, aveţi dreptate, mulţi pun întrebări formale, ale căror răspunsuri nici nu-i interesează. Şi eu am simţit şi simt de multe ori lucrul acesta, deşi mă fac că nu pricep natura întrebării. Chiar mă irită ipocrizia oamenilor.

- Ar trebui să nu te irite, ci doar să-i scuteşti de obligaţia de a fi formalişti, prin comportamentul tău.

- De multe ori vă ascult şi mă întreb de unde aveţi atâta răbdare.

- Asta am făcut toată viaţa. Am învăţat să folosesc arma răbdării şi a iertării. Fără aceste arme, aş fi fost cel puţin nebun. O povară în plus pentru medicii psihiatri. În faţa răbdării şi a iertării, totul păleşte şi se aşază încet la pământ. Răbdarea şi iertarea îl ajută pe om să ajungă la bătrâneţe negârbovit moral. Mulţi se tem de gârbo virea fizică, eu întotdeauna m-am temut de gârbovirea morală. Eu vreau să pot sta cu fruntea către cer, în faţa oamenilor, nu cu bărbia în piept. Nu vreau să fiu în vreun fel vulnerabil sau, şi mai rău, şantajabil. Ca om, ştiu să fiu smerit, când este vorba despre mine, dar când este vorba despre Dumnezeu, despre dreapta credinţă, nu pot fi smerit în favoarea apucăturilor eretice. Nu-mi pot pleca fruntea în faţa lor, eu îmi plec fruntea numai în faţa lui Dumnezeu.

Şi aşa a fost de la început până la sfârşit.

„Pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte. Nu este un merit să trăieşti mult, cel mult dacă ai ambiţia să te înscrii cumva în seria recordurilor. Important este să trăieşti cu folos, iar pentru aceasta trebuie să ai şi o educaţie de la părinţi, pe care eu am avut-o. De aceea, în ziua mea de naştere, mă rog întâi cu rugăciunea intimă de dimineaţă pentru părinţii mei care mi-au dat viaţă, dar nu numai viaţă, că aceasta încă n-ar fi mare lucru, dar pentru că mi-au dat o educaţie. De la tatăl meu, care era un om plin de înţelepciune, am învăţat că niciodată să nu iau nimic în tragic, iar de la mama mea, care era un tezaur de folclor, am învăţat credinţa în Dumnezeu, teama şi iubirea faţă de El, respectul faţă de propria mea demnitate, munca şi respectul faţă de demnitatea altora. Mama mea ne spunea nouă, copiilor, cu precădere un proverb pe care-l moştenise şi ea de la înaintaşii ei: Decât să întind în unt şi să mă uit în pământ, mai bine să întind în sare şi să mă uit la soare. Dacă m-ar întreba cineva: «Ce-ai învăţat de la mama dumitale», i-aş răspunde: «Asta am învăţat: să mă uit la soare. Şi dacă Dumnezeu va hărăzi această lumină şi dincolo de mormânt, voi fi întradevăr fericit.»

Roadele pe care l-a adus Mitropolitul Bartolomeu sunt foarte multe. A rodit în viaţă şi rodeşte şi după plecarea sa la cele veşnice. Cuvintele sale, îndemnurile sale, învăţăturile sale au rămas să aducă rod bogat pentru cei care le ascultă şi mai ales prin cei care i-au fost aproape. Mitropolitul Bartolomeu a fost şi va rămâne ca un pom veşnic roditor, care şi-a tras seva din Rai.

Din tainele scrisului

Într-o seară, Mitropolitul Bartolomeu m-a sunat şi, ca de obicei, m-a întrebat ce mai scriu.

- Scriu şi tot scriu înaltpreasfinţite. Uneori scriu şi noaptea în vis, i-am spus. Mă trezesc şi notez fragmente din ceea ce „scriu“ în somn.

- Ooo, asta-i foarte bine. Creierul tău lucrează şi tot lucrează.

- Uneori mă mir şi eu, pentru că pur şi simplu mă trezesc şi notez ori continuarea unui material la care lucrez, ori anumite fragmente dintr-o viitoare carte, pe care ştiu că va trebui să o scriu.

- Acesta e un exerciţiu foarte bun, mai ales pentru faptul că se întâmplă asta involuntar. În anii mei de închisoare, neavând posibilitatea să scriu pe hârtie, am început să scriu în memorie.

- De multe ori m-am întrebat cum e posibil lucrul acesta.

- Cu multă muncă şi perseverenţă, e posibil. Ani întregi mi-am exersat memoria să asculte de mine. Îi ordonam să păstreze ceea ce doream şi să arunce balastul. Operaţia dificilă nu era să-mi fac creierul tăbliţă pe care să „scriu“, ci „ştergerea” variantelor nefolositoare, pentru că primele variante au tendinţa de a rămâne, nu cedează aşa uşor locul variantelor noi sau al celor definitive. Efortul a fost considerabil, dar şi satisfacţia pe măsură. Deşi am început cu lucruri simple, versuri scurte, rime împerecheate, după şase ani în care am lucrat zi de zi, am ieşit din închisoare purtând în memorie două piese de teatru finalizate şi foarte multe poezii. În totalitate erau douăsprezece mii de versuri.

Anchetatorii, gardienii şi colegii mă vedeau tot timpul preocupat şi bănuiau că sunt măcinat de tot felul de gânduri, dar adevărul era altul. Din momentul în care am simţit că pot lucra şi că în memoria mea se depozitau zi după zi tot mai multe versuri în formă finală, în universul meu interior, trăiam bucuriile inefabile ale creaţiei. Dacă fizic mă puteau ţine închis, gândul îmi era liber şi sufletul la fel. Mă simţeam împlinit cu fiecare vers pe care reuşeam să-l nasc şi să-l cresc în memorie.

- Vă ascult şi rămân uimită.

- De ce? Ai văzut cum creierul tău face involuntar lucrul acesta?

- Înaltpreasfinţite, eu, dacă m-aş trezi şi nu aş scrie imediat ce am „scris” în vis, până dimineaţă aş uita cu siguranţă.

- Cu un exerciţiu asiduu nu ai mai uita.

- Nu, indiferent cât exerciţiu aş face, tot aş uita. Nu aş fi niciodată în stare să „scriu” în minte şi să reţin mii de versuri.

Pentru mine, acum ca şi atunci, modalitatea de a „scrie” în minte versuri şi de a păstra varianta finală, rămâne o mare taină, un dar de la Dumnezeu, pe care, până la înaltul nu am mai auzit să-l fi primit cineva. Mecanismul l-am înţeles, dar de pus în practică nu voi fi în stare niciodată. Nu explicaţia în sine m-a uimit cel mai mult, ci modestia înaltului. „Ai văzut cum creierul tău face involuntar lucrul acesta?”, deşi ştia cu câtă greutate a ajuns la o astfel de performanţă, mi-a spus că şi eu fac aşa ceva, dar fără efort.

Într-o seară îi povesteam Mitropolitului Bartolomeu întâmplarea de la mormântul lui Eminescu.

- Înaltpreasfinţite, uneori mi se întâmplă lucruri despre care nu pot vorbi pentru că ori nu aş fi înţeleasă, ori s-ar face tot felul de interpretări.

- Ai dreptate. Aşa este. De-a lungul timpului şi mie mi s-au întâmplat tot felul de lucruri care pot părea cel puţin ciudate, dacă nu chiar inexistente. Şi dacă tot ai pomenit de Eminescu, să-ţi spun ce experienţă am avut şi eu legată de geniul neamului nostru. Eram la Mănăstirea Văratec şi lucram la Biblie. După o zi istovitoare în care am citit şi am tradus multe variante, m-am aşezat în pat să mă odihnesc.

Era noapte. Era linişte, iar eu eram extrem de obosit. Deşi eram epuizat, nu puteam dormi. Mintea şi sufletul meu erau parcă într-o aşteptare. Simţeam că avea să se întâmple ceva, dar nu-mi puteam da seama ce. La un moment dat, am auzit un fel de vuiet ca o avertizare, venit de undeva de foarte departe. Era aşa cum ai simţit şi tu, ca un mesaj. Încet, încet, în mintea mea au început să se contureze versuri, un imn de fapt, cu cadenţă de acatist, imn care ştiam că trebuie să fie închinat lui Eminescu. Deşi eram foarte obosit, m-am ridicat din pat, m-am aşezat la masa de lucru şi am început să scriu, vers după vers, aşa ca şi cum mi-ar fi dictat cineva. Scriam de parcă aş fi notat după dictare. În noaptea aceea am scris Imn Eminescului. A doua zi când am citit, am rămas şi eu surprins de ceea ce scrisesem. Aşa că înţeleg destul de bine astfel de lucruri.

- Înaltpreasfinţite, probabil uneori chiar ni se dictează ceea ce trebuie să scriem, pentru că şi eu am de multe ori impresia asta.

- Şi eu cred la fel şi mai cred că, dacă am avea ochii sufletului larg deschişi, am fi în stare să vedem multe lucruri.

- Aveţi dreptate. Deşi dintotdeauna mi-am dorit să scriu, consider că scrisul are tainele lui. Spre exemplu uneori mi-e foarte greu să mă despart de un capitol dintr-o carte sau de un personaj. Deşi îl am conturat în minte, amân să îl aştern pe hârtie. Iar când nu am de ales şi trebuie să-l scriu, pentru că trebuie, după ce pun punct, mă simt epuizată şi de multe ori simt o anumită tristeţe.

- Și mie mi se întâmplă şi am găsit o explicaţie, care cred că este reală. Cărţile sunt ca şi copiii noştri. Şi cum într-o familie copiii aparţin părinţilor şi bunicilor până pornesc pe propriul drum, aşa şi cărţile, în curs de apariţie aparţin celui care le scrie. Copiii, când se maturizează, aparţin partenerilor şi propriilor copii, iar părinţii şi bunicii simt tristeţea despărţirii. Aşa şi cu cărţile. Când au ajuns la maturitate, şi iau calea tiparului, nu mai aparţin scriitorului, ci publicului larg. E ca şi cum ţi-a plecat copilul de-acasă şi chiar dacă te mândreşti cu el, că e al tău, îţi lipseşte...

- E destul de pertinentă explicaţia. Cred că aveţi dreptate.

- Şi mai cred că în viaţă întâlnim chiar şi numai pentru scurt timp anumite persoane, pentru a deveni personaje. Avem anumite trăiri, pentru a descrie unele stări, întâlnim situaţii pentru a deveni „decorul” unor scrieri.

- Interesant, nu m-am gândit niciodată la asta, deşi intuitiv am simţit şi eu acelaşi lucru uneori.

- Eu m-am gândit, pentru că sunt mai în vârstă decât tine, mult mai bătrân, a spus zâmbind.

- Artiştii nu îmbătrânesc niciodată. Rămân tineri prin ceea ce fac... şi nemuritori. Iar înaltpreasfinţia voastră nu sunteţi doar un artist, sunteţi un artist veritabil.

- Eu cred că omul nu îmbătrâneşte niciodată. Adevărat e că unii, hărăziţi de Dumnezeu, lasă şi mărturia tinereţii lor şi a nemuririi, că doar tu ai spus-o. Eu am avut mult timp să-mi număr anii... şi deşi pe trup apăreau semnele timpului, sufletul rămânea acelaşi... Mi-amintesc că atunci când am văzut primele fire de păr alb, m-am privit mult în oglindă şi mă întrebam de ce. Mi se părea nedrept... şi totuşi în timp, am început să mă obişnuiesc cu mine şi cu trupul meu care începuse să îmbătrânească. Eu cred că omul are o maturitate de multe ori impusă de exterior, un comportament pe care trebuie să-l adopte compatibil cu vârsta biologică...

- În preajma semenilor, dar în singurătate poate fi el, aşa cum simte sau în prezenţa unui prieten, dar prieten adevărat...

- Da, aşa este. Iar partea cu prietenul adevărat, frumos, dar greu de realizat sau mai bine zis greu de găsit prietenul... şi adevărat, a spus zâmbind după o pauză semnificativă.

- Am vorbit mult, despre multe în timp ce corecta cartea de Memorii. De multe ori îi spuneam că nu mai am răbdare, că abia aştept să o citesc. Înaltpreasfmţitul zâmbea şi îmi zicea:

- Răbdare... răbdarea este una dintre cele mai mari virtuţi.

Şi până la urmă am avut răbdare pentru că nu am avut de ales. Şi a venit şi ziua mult aşteptată. Înaltpreasfinţitul m-a sunat şi mi-a zis că a pus cartea la poştă şi că în următoarele zile o voi primi. M-am bucurat enorm şi i-am mulţumit foarte mult. Într-adevăr, după câteva zile am primit cartea într-un plic antişoc alb, cu antetul „Cabinetul Mitropolitului”. Am deschis plicul cu nerăbdare şi pe a doua pagină a cărţii mă aştepta o altă surpriză: pentru Mihaela Ion, cu cele mai bune doriri. Valeriu Anania. Nov. 2008”. Pentru mine, cartea de Memorii a Mitropolitului Bartolomeu, şi cu dedicaţie, era un dar de mare preţ. L-am sunat, i-am mulţumit din suflet şi i-am spus că mă voi apuca de citit imediat ce încheiem convorbirea.

- Aşteptăm păreri, mi-a spus zâmbind.

- Aaa, cu siguranţă părerile nu pot fi decât excelente, pe lângă inevitabilul „impresionant”.

Şi după cum am promis, nu am lăsat cartea din mână, cum se spune, până când nu am citit-o. Apoi l-am sunat pe Mitropolitul Bartolomeu:

- Înaltpreasfinţite, acum am terminat cartea. Adevărat, de la agonie la extaz. Şi zâmbete, şi lacrimi. Aş vrea să descriu într-un fel cartea de Memorii, dar nu găsesc cuvintele potrivite. Am totuşi o remarcă de făcut. Sunt multe lucruri pe care nu le-aţi scris, am spus, şi am început să le enumăr.

- Eii, a zis zâmbind, astea le va scrie altcineva după mine!

Chiar dacă Mitropolitul Bartolomeu mi-a spus lucrul acesta, eu nu mă consider mandatara continuării Memoriilor înaltpreasfinţitului Bartolomeu. Sunt oameni care au fost mult mai apropiaţi de Mitropolitul Bartolomeu şi care pot scrie mult mai multe lucruri şi amintiri, dar consider că am o datorie morală faţă de înaltpreasfinţitul pentru că l-am cunoscut, pentru că m-a acceptat lângă dumnealui şi pentru că m-a învăţat foarte multe lucruri. [...]

Un adevărat călugăr

Cei care nu l-au cunoscut pe Mitropolitul Bartolomeu sau cei care nu au dorit să-l cunoască spuneau despre Înaltpreasfinția sa că era un călugăr atipic. De pe margine așa părea, dar nu acesta era adevărul. Cei care s-au grăbit să-l catalogheze așa, uitau că Mitropolitul Bartolomeu, pe lângă faptul că era călugăr, avea un suflet de artist. Și artistul simte întotdeauna altfel. Sufletul lui este acordat la alte coordonate decât cele obișnuite. Pentru un om cu suflet de artist, și călugăr pe deasupra, lupta este una neînchipuit de mare.

Deși se spunea că era un călugăr atipic, Mitropolitul Bartolomeu știa să fie un adevărat monah, care renunța la el pentru binele Bisericii și al semenilor săi. Într-una dintre predicile sale spunea: ”Când e vorba să te umilești pentru tine, nu te poți umili – să-ți păstrezi demnitatea, dar când e vorba de binele altuia, să te umilești! Eu sunt uneori pus în situația aceasta. Sunt un demnitar al Bisericii, un Arhiepiscop, un om respectat, căruia i se deschid ușile, să dau niște telefoane...dar uneori m-am găsit în cabinetul unui ministru, care-mi fixase audiență la ora cutare ca să mă duc să-i cer un sprijin pentru catedrală...și uneori mi s-a întâmplat să-mi spună secretara:

- Vă rog să luați loc Înaltpreasfințite, a venit cineva înainte și domnul ministru este ocupat cu dânsul.

Demnitatea m-ar obliga să plec imediat pentru că nu se admite ca un Arhiepiscop să facă anticameră la ușa unui demnitar de stat, dar, nu - m-am așezat:

- Mulțumesc. Aștept, domnișoară.

Și-am așteptat până m-a primit ministrul și mi-a rezolvat problema. C-am zis: nu pentru mine cer, cer pentru Biserica pe care o slujesc. Sau mă duc să cer niște ajutoare pentru orfani sau pentru văduve sau pentru casele de bătrâni, întotdeauna îmi propun că dacă nu voi fi primit, respectându-mi demnitatea eclezială, cel puțin pe care o am, mă voi umili de dragul altora.”

Și nu doar s-a umilit de dragul altora, ci și a renunțat la multe. După moartea fratelui Înaltpreasfinției sale, la care ținea foarte mult, și care de altfel era singurul membru al familiei pe care-l mai avea, a luat o hotărâre care pe mine m-a surprins.

- Am pus garsoniera fratelui meu în vânzare. O agenție imobiliară se ocupă de asta.

- De ce nu o mai păstrați, Înaltpreasfințite? Poate mai veniți în București și doriți să vă retrageți într-un loc liniștit și intim.

- Eu sunt călugăr. La ce-mi folosește? Am mai mult decât suficient. Nici nu am visat vreodată să am atât de mult. Și apoi vreau să înființez Fundația Bartolomeu care să-i ajute pe tinerii fără posibilități. Măcar o parte dintre ei să nu îndure umilințele pe care le-am îndurat eu. Îmi doresc să-i scutesc măcar pe câțiva de momentele prin care am trecut, spre exemplu când am fost nevoit să fur o pereche de pantaloni. Și despre acest lucru am scris în Memorii.

- Da, într-adevăr, foarte trist. Când mi-ați povestit mi-au dat lacrimile.

După puțin timp, mi-a spus bucuros că agenția imobiliară căreia îi încredințase garsoniera spre vânzare nu numai că o vânduse, ci chiar obținuse un preț nesperat de bun.

- Sunt foarte bucuros pentru această reușită. În sfârșit pot să înființez fundația la care am visat. Banii pe care-i aveam nu erau suficienți. Îmi împlinise încă un vis. Slavă Domnului!

Pe Mitropolitul Bartolomeu l-am văzut și l-am simțit de foarte puține ori bucuros. Dar când a primit vestea că poate înființa fundația, ATENȚIE, pentru a-i ajuta pe alții, era cu adevărat fericit.

- Înaltpreasfințite, nu trebuia să vindeți garsoniera, vă erau suficienți banii pe care i-ați luat pe Biblie, i-am spus zâmbind. După 11 ani în care ați lucrat aproape zilnic, trebuia să luați o mulțime de bani.

Am făcut precizarea respectivă pentru că discutasem cândva despre ce a însemnat munca imensă pentru traducerea Bibliei și beneficiile pe care le-a avut.

- Ești fată isteață, cum de nu m-am gândit, mi-a replicat Mitropolitul zâmbind.

- Acum, dacă ați vândut garsoniera, banii pe care i-ați luat pe Biblie o să-i țineți în cont.

- Sigur, așa voi face.

Mitropolitul Bartolomeu a lucrat singur, timp de 11 ani, pentru noua traducere a Bibliei. O muncă titanică, pentru care nu a cerut nimic, valoros, ci doar simbolic. Răsplata adevărată o va primi însă în ceruri. După propunerea părintelui profesor Dumitru Fecioru, după interminabile insistențe de a lucra împreună la noua traducere a Bibliei, părintele profesor, care îl convinsese plângând pe Mitropolitul Bartolomeu să accepte propunerea, a trecut la Domnul. Când a părăsit această lume, părintele Dumitru Fecioru apucase să lucreze puțin la Noul Testament. Dintre cei doi care făgăduiseră să lucreze gratis pentru noua traducere a Bibliei, unul dintre ei plecase. Promisiunea trebuia îndeplinită.

În astfel de condiții tot greul rămăsese pe umerii Mitropolitului Bartolomeu. Un an și jumătate i-a trebuit Înaltpreasfințitului doar pentru a aduna materialele necesare pentru o cât mai bună traducere: ediții grecești ale Septuagintei și Noului Testament, manuale de traducere editate de United Bible Societies, cele douăsprezece volume masive ale monumentalei lucrări The Interpreter`s Bible și multe altele. Pentru că nu avea cum să confrunte manuscrisul cu dactilograma, deoarece mai avea nevoie de o persoană, citea cu voce tare originalul, timp în care se înregistra pe casete. Apoi asculta originalul în căști și urmărea și, la nevoie, corecta textul dactilografiat. În urma efortului incredibil pe care l-a depus Mitropolitului Bartolomeu, pe lângă faptul că ne-a lăsat o Biblie adaptată la evoluția limbii române, printre manuscrisele de la Mănăstirea Nicula a mai rămas și manuscrisul Bibliei. Manuscrisul original are 14 volume și 102 casete audio, transpuse pe 22 de CD-uri.

Când mi-a spus că a cerut ca drepturi de autor, pentru Biblie, un leu, am crezut că glumește.

- Cum un leu, Înaltpreasfințite?

- Simplu. Un leu, că doar nu ai fi vrut să o dau degeaba, mi-a spus zâmbind.

- Păi, ori un leu, ori degeaba, totuna e.

- Cum să fie totuna? Nu m-am lăsat până nu am primit leul.

- Asta-i o altă glumă sau cum?

- Nu-i nici o glumă. NU m-am lăsat până nu am primit leul ca drept de autor. Îl am la reședința mea de la Nicula, cu proces verbal de predare-primire, cu tot ce trebuie.

Pe moment, nu am prea priceput ce rost a avut să ceară ca drepturi de autor un leu. Mai târziu mi-am dat seama că a procedat foarte bine. La câți mărunței au dat cu piatra în Înaltul Bartolomeu în viață, aceeași sau alții la fel de frustrați ca cei dintâi ar fi putut spune că s-a îmbogățit de pe urma traducerii Bibliei. Atât timp cât există niște acte contabile din care reiese clar faptul că Mitropolitul Bartolomeu a primit ca drepturi de autor pentru traducerea Bibliei un leu, nu mai poate spune nimeni nimic. Călugărul, adevăratul călugăr Bartolomeu, a tradus Biblia pentru Hristos, pentru Biserică, pentru neamul său.

Pentru cei care nu i-au înțeles firea și nici atitudinea, țin să menționez că Mitropolitul Bartolomeu nu epata folosindu-se de credință, ci credea cu adevărat. Nu odată a fost surprins zăbovind în fața Sfântului Altar. Nici măcar cei care slujeau cu Înaltpreasfinția sa nu înțelegeau de ce făcea lucrul acesta. Dar în iconomia Sa, Dumnezeu a făcut ca într-o împrejurare anume să se afle de ce Mitropolitul Bartolomeu zăbovea în fața Sfântului Altar. De fiecare dată înainte de a intra, pe lângă rugăciunile prevăzute în ritualul Sfintei Liturghii, Înaltpreasfințitul spunea:

- Iartă-mă Doamne pentru că îndrăznesc încă o dată să intru în Sfântul Altar și să-Ți slujesc cu nevrednicie!

Rugăciunea Mitropolitului Bartolomeu era aceeași de fiecare dată. O spunea cu sinceritate, cu frică și cu tremur. În timp ce unii, poate mulți dintre cei care spuneau că este un călugăr atipic, intrau în Sfântul Altar, ca și cum Dumnezeu nu ar fi putut face nimic fără ei, Mitropolitului Bartolomeu i se strângea inima când se apropia de Sfânta Masă. Nu se credea sfânt, ba dimpotrivă, își recunoștea neputințele și limitele și în taină se ruga, pentru el și pentru alții, ca un adevărat monah. Mitropolitul Bartolomeu nu era un călugăr atipic, era un CĂLUGĂR veritabil.

(Mihaela Ion, Amintiri despre Mitropolitul Bartolomeu Anania, Editura Andreas, București, 2010, pp. 6-11, 20-39, 54-60, 68-80, 88-95)


Mulțumim și pe această cale doamnei Mihaela Ion pentru permisiunea dată „cu mare drag” de a publica aceste extrase din cartea domniei sale. 

Comments   
  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#1 Mihai Teodorescu » 06-04-2017 23:19

Pfuuu...Doamne, ce sfant a fost printre noi!
Imi/ne lipsesc...Barto lomeu Anania, Constantin Galeriu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Ilarion Argatu, Ilie Cleopa, Serafim Man, Gheorghe Calciu, Dumitru Staniloaie, Iustin Parvu, Iustinian Chira, Teofil Paraian, Nicolae Steinhardt, Sofian Boghiu, Paisie Olaru, Constantin Sarbu, Nicodim Bujor...si cati altii !

Preasfanta Treime si-a facut armata din cei mai dintre cei mai (mari sfinti).

Mihai Teodorescu

  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#2 Roman Rodica » 10-07-2017 22:35

Vă mulțumim ca ați publicat aceste extrase .Un om minunat !!! Dumnezeu sa fie cu noi !

Roman Rodica

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii