vezi galerie foto (8 foto)
Pr. Benedict Ghiuş
"Cea mai cumplită persecuție împotriva Bisericii este nevrednicia propriilor ei slujitori"
  • 21 Octombrie 1904
  • Domnești, Vrancea
  • monah
  • 6 ani
  • Jilava, Aiud, Galați, Ostrov
  • 12 Iunie 1990
  • Mănăstirea Cernica
    • Benedict Ghiuș, duhovnicul inimii
    • Taina răscumpărării în imnografia ortodoxă
    • În ce condiții ne putem împărtăși?
    • Scrieri I. Predici și îndrumări omiletice

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

În camionul Securității mai erau cu mine și alți membri ai clerului condamnați de curând. După un drum scurt, am coborat o pantă abruptă și  ne-am oprit. Pulsul meu s-a accelerat. Așadar, mă aflam iarași  în închisoarea subterană de la Jilava! S-au auzit voci răcnind:

- Dați-i jos!

Ușile au fost deschise cu violență. Un grup de gardieni cu bâte ne-au condus, lovindu-ne, de-a lungul unui coridor. Erau beți și, la vederea preoților, au chiuit de bucurie. Ne-au fost aruncate hainele vărgate și murdare de pușcăriaș, iar celor ce nu reușiseră să se schimbe destul de repede le-au fost rupte de pe ei propriile veșminte. În hohote de râs, bărboșilor le-au fost tăiate bărbile. Am fost tunși cu brutalitate și  mânați într-o celulă spațioasă, plini de sânge și  pe jumătate dezbrăcați.

Ne-am așezat pe pardoseala de piatră, ghemuindu-ne unul într-altul în frigul din februarie1. Peste câteva clipe, a intrat un gardian zbierând:

-Toți popii afară!

Dincolo de ușă, chicotelile și hohotelile încetaseră. Ne-am înșirat, afară și am parcurs iarăși, ca printr-un tunel, printre bâtele a două șiruri de bătăuși, ferindu-ne cu brațele cât puteam mai bine capetele, de ploaia de ghionturi. Cei care cădeau primeau lovituri cu cizmele și erau scuipați.

O jumătate de oră mai târziu, preoții au fost chemați din nou afară. Nu s-a mișcat nici unul. Gardienii s-au năpustit în celulă, bătând în dreapta și în stânga fără alegere.2 Am  încercat să-i consolez pe cei aflați în preajmă. Unul dintre ei își pierduse câțiva dinți și avea o buza spintecată adânc. În timp ce-i ștergeam sângele de pe față, s-a prezentat. Era arhimandritul Ghiuș.  Îl întâlnisem cu ani în urmă. Făceam anticameră pentru a intra la patriarhul ortodox Nicodim. Arhimandritul lucra în biroul său. I-am vorbit despre necazurile noastre. Atunci, el și-a pus mâinile pe umerii mei și a zis:

- Frate, Cristos va veni din nou: sperăm în revenirea Lui.

Acesta este un lucru pe care un slujitor al lui Dumnezeu ar trebui să-l spună adesea. Nu l-aș fi uitat niciodată pe arhimandrit, dar, tuns și bărbierit, cu fața brăzdată de sânge și murdărie, era de nerecunoscut.

Orele treceau și noi ședeam pe beton și tremuram. Arhimandritul ne-a vorbit despre felul în care el și alții din jurul patriarhului încercaseră să salveze Biserica, pentru ca să nu devină un instrument al regimului. Crezuseră că ar putea reuși, contând pe firea mai bună a patriarhului. Dar Gheorghiu-Dej alesese bine. Iustinian a fost într-o vizită la Moscova, unde concepțiile i-au fost și mai mult înfluențate. El a dat lovitură după lovitură catolicilor, uniților și celor care, aflați sub propria lui autoritate, nu acceptau compromisul.3

- lată-mă aici, ca toți ceilalți, a spus arhimandritul Ghiuș. Am făcut o greșeală încercând să-l conving: trebuia să opun rezistență de la început.

Nu vă lăsați întristat prea mult de asemenea gânduri, i-am spus. El și-a ridicat frumoșii ochi către mine și a răspuns:

- Frate Wurmbrand, eu nu cunosc decât o singură tristețe: aceea de a nu fi sfânt.4

Rostite de la înălțimea amvonului, cuvintele acestea ar fi fost doar o frază frumoasă. Dar, în celula aceea oribilă, după bătaia cumplită ce primisem, ele demonstrau adevarata măreție a arhimandritului Ghiuș.

***

Exista pe fiecare palier un closet, la care eu și Ghiuș căram tinetele în fiecare zi. Trebuia să stăm la coadă cu alți deținuți care-și așteptau rândul pentru a turna conținutul pe canal. Arhimandritul, era un om fin și cultivat, dar își dădea silința să îndeplinească asemenea treburi neplăcute. Într-o dimineață, a alunecat pe pardoseala slinoasă de piatră și puțin lichid a strop cizma unui gardian.

- Cretinule! a zbierat acesta, trăsnindu-l pe Ghiuș în umăr. Ai să sfârșești în Rozsa Sandor!

Mai târziu, în timp ce mâncam, lingură cu lingurlă, terciul, el m-a întrebat ce însemna asta.

- Cimitirul, i-am răspuns. Totdeauna spun așa, dar să nu-i iei în seamă.

***

În timp ce noi vorbeam, arhimandritul Ghiuș, care își cosea petec la pantaloni, și-a ridicat ochii luminoși și a spus:

- Cu ani în urmă am primit o ilustrato de la un cunoscut din New York. Înainte de a urca până în vârful zgarie-norului Empire State Building, el nu i-a cercetat fundațiile. Faptul că acea clădire dăinuia de atâtea zeci de ani era o dovadă că fundațiile sunt bune. La fel e și cu Biserica: ea rezistă de mii de ani fiindcă are adevăr la temelie.

(Richard Wurmbrand - Cu Dumnezeu în subterană, Editura Stephanus, București, 2007, pag. 227-229, 250)


1. Din fișa matricolă penală a părintelui Benedict reiese că acesta a fost transferat la închisoarea Jilava în data de 3.04.1959, deci acțiunea pe care o relatează memorialistul s-a petrecut în luna aprilie, nu în luna februarie. Dar chiar și în această lună a anului, frigul constituia o mare problemă pentru deținuți.

2. Este limpede de înțeles că la toate aceste torturi și umilințe a fost supus atât părintele Benedict Ghiuș cât și pastorul memorialist. Din păcate, deocamdată nu știm care au fost ceilalți preoți care au pătimit pentru Hristos.

3. Deși patriarhul Justinian Marina a fost mult contestat la vremea sa și încă a rămas un personaj controversat, totuși, atât din cercetările făcute în arhivele fostei Securități cât și din mărturiile clericilor care l-au cunoscut îndeaproape reiese că patriarhul a fost un opozant al comunismului, de pe principiul cedează-câștigă. Deci nu unul în sensul clasic, ci mai degrabă un strateg care a dejucat sau a atenuat din loviturile pe care comunismul le-a orchestrat împotriva Bisericii. Mai mult, patriarhul Justinian a protejat și foarte mulți clerici sau laici cu trecut legionar, sau etichetați de Securitate ca ”legionari”, adică cei mai indezirabili regimului. În acest sens, părintele Gheorghe Calciu amintește într-un interviu că ”în ciuda a ceea ce se spune despre Patriarhul Iustinian, eu am o părere foarte bună despre el. Două împrejurări mi-au arătat că omul acesta, dincolo de greșelile pe care le-a făcut, a avut și o intenție bună. Prima împrejurare a fost legată de problema mea aceasta, cu Teologia. Când m-am dus la el, m-a primit. I-a primit pe toți care au fost închiși. Pe preoții veniți din pușcării, dacă n-a putut să-i dea înapoi la parohiile lor, i-a dat la alte parohii, tot așa de bune. Pe profesori i-a numit la loc. Părintele Dumitru Stăniloae, de pildă, imediat ce a ieșit din închisoare a fost numit profesor. Deci m-am dus la Patriarh și i-am spus: ”Preafericite, eu am făcut un legământ și vreau să studiez Teologia. Dar am făcut pușcărie și nu mă primește nimeni!”. Zice: ”Ia dă-mi dosarul!”... ”Hârtia asta o scoți de aici!” - era vorba de autobiografia mea, cu cei șaisprezece ani de pușcărie. Am scos-o. M-am dus la Teologie și m-au primit. Probabil că spusese el ceva... A trecut peste foarte multe lucruri și m-a ajutat.” (Viața părintelui Gheroghe Calciu, după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, p. 77)

Pentru mai multe detalii despre viața și activitatea patriarhului Justinian a se vedea studiul întocmit de istoricii George Enache și Adrian Nicolae Petcu: ”Patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă Română în perioada 1948-1964”.

4. Părintele Nicolae Steinhardt consemnează și el că ”în prima zi, când au fost transferați de la Securitate la închisoare și băgați într-o celulă unde erau numai preoţi, părintele arhimandrit Benedict Ghiuș - citându-l pe Leon Bloy - i-a spus pastorului Wurmbrandt: ”Dacă sunt mâhnit de ceva, este că nu suntem sfinţi.”” (Jurnalul Fericirii, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 607). Însă demnă de luare aminte este smerenia părintelui Benedict care, deși trecea peste cea mai grea probă a creștinismului, proba prigonirii pentru Hristos, tot departe de sfințenie considera că este. Sfântul Siluan Athonitul învață că ”există multe feluri de smerenie. Unul e ascultător și-și face reproșuri sieși în toate; și aceasta e smerenie. Un altul se căiește pentru păcatele sale și se socoteste un nemernic înaintea lui Dumnezeu; și aceasta e smerenie. Dar alta e smerenia celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt; cunoașterea și gustul ei sunt diferite. Când, în Duhul Sfant, sufletul vede cât de blând și smerit e Domnul, se smereste pe sine până la capăt.”. Și fericitul părinte Benedict s-a smerit în cele mai grele și demne de laudă încercări pentru că era un om cu viață sfântă.

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori