Dacă în această singulară convivialitate, centrul grupului laic era Sandu Tudor, versantul monastic îl avea în inima sa pe părintele Benedict Ghiuș. Reluând parcursul lui anterior întâlnirii, vom găsi probabil acele repere ce pregăteau de departe împlinirile despre care vorbim aici. Către sfârșitul anilor 20 îl găsim ca doctorand în Teologie la Universitatea din Strasbourg, unde beneficiază de cursurile unor profesori de reputație consacrată în Occident. [...] Intrat în viața monahală în anii 30, calea lui în interiorul instituției ecleziastice se va situa sub semnul ambiguității:
firesc prețuit în genere, a suferit ostilitatea absurdă a ierarhiei bisericești și chiar a celei politice între 1940-1944; a fost ținut deoparte, blocat. Primul care i-a arătat înțelegere și simpatie la acest nivel a fost patriarhul Iustinian. Predicile l-au adâncit și, într-un anume fel, l-au păstrat pentru un destin diferit: l-am putea numi, succint duhovnicesc. Oscilând uneori între timiditate și rigoare, el a fost, de la un capăt la altul al experienței Antimului, duhovnicul, sfătuitorul, interlocutorul, intelectual calificat pentru căutătorii de sens ai acelei perioade. Printre primele rostiri primite de la el a fost, lapidară și gravă, aceasta: ”Nimeni nu părăsește ortodoxia pentru că a epuizat-o”. Și, urmând imediat, cu o coerență logică străbătând, ca printr-o chiasmă, îndărătui celor spuse: ”Cea mai cumplită persecuție împotriva Bisericii este nevrednicia propriilor ei slujitori”. [...]
Ca stareț nou-numit al Antimului, părintele Benedict s-a străduit să dea coeziune și un chip propriu acestei comunități cu structură aparte.
(Andrei Scrima - Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2000, pp. 134-136)
Comentarii
Eu unul am lecturat acest text de câteva ori și vă mărturisesc că nu am simțit nimic suspect.
Aveți înformații terțe care să-l incrimineze pe părintele Andre Scrima cu privire la „primirea” necreștinească a părintelui Benedict la Biserica românească din Saint Jean de Beauvais?
Până la un eventual răspuns probatoriu este greu de crezut că Andre Scrima să fi purtat dispreț față de părintele Benedict, ca peste ani să-i facă acest deosebit elogiu. Deci chiar mergând pe ipoteza dumneavoastră, tot nu pare plauzibil.
Pentru acel interviu, Olivier Clement s-a căit și a cerut iertare părintelui Stăniloae de nenumărate ori, între ei rămânând o prietenie trainică.
Acel interviu a fost doar un pretext folosit de Securitate, nimic mai mult, așa cum în acel an 1958 a găsit mii și mii de pretexte absurde pentru a încarcera și mutila oameni nevinovați.
Poate v-a scăpat faptul că încă de la arestarea părintelui Ioan Kulighin, Securitatea știa de activitatea grupului de la Antim. Vă citez dintr-o scrisoare a părintelui, trimisă din închisoare: „
Mila lui Dumnezeu să fie cu voi!
[...]
Orice lucru duhovnicesc este aici răstălmăcit în sens contrarevoluțio nar. Ei nu înțeleg nimic din cele duhovnicești. Toate convorbirile de la Antim sunt clasate în categoria acțiunilor subversive împotriva Sovietelor.” (Cuviosul Ioan cel Străin. Din arhiva Rugului Aprins, p. 54)
Scrisoarea a fost expediată către mănăstirea Antim în data de 10 ianuarie 1947, deci cu 10 ani înainte de arestarea celor 16.
În 14 ianuarie 1947, părintele Ioan Kulîghin revine cu altă scrisoare la Antim, reiterând aceleași lucruri: „Mila lui Dumnezeu să fie cu voi!
[...]
Ei nu țin cont de cele duhovnicești și omenești.
Orice corespondență din Rusia, ei o răstălmăcesc în sensul propagandei, ca agitație a unei grupări antisovietice. Așa privesc și conferințele de la Antim, ca o organizație subversivă de oameni bogați și învățați, îndreptată împotriva curentului sovietic, iar la aceste denunțuri iau parte și români. În această privință, eu am fost foarte mult torturat la anchetă.” (p. 59)
Cât privește „stilul” lui Andre Scrima mărturisesc fără jenă că fac parte din categoria orbilor celor mai orbi.
O seară frumoasă vă doresc.
Revenind la Andre Scrima, sigur că a fost un om inteligent și cult, știind prea bine de realitățile „democrației populare”, aspecte față de care devine inexplicabil rațional cum a putut să „o comită” altfel decât intenționat.
Însă, ce mobil ar fi avut Andre Scrima ca să facă rău intenționat unor oameni de care era atașat, ca de pildă de prof. Alexandru Mironescu? Ce motivație interioară ar fi avut? Ce ar fi câștigat de pe urma asta, ca să premediteze o astfel de acțiune? Plecat din țară era de câțiva ani, deci nu avea presiunea Securității ca să colaboreze, fie și de frică/lașitate, și atunci ce rămâne?
Nu cred că aveți vreun răspuns/vreo probă, cel mult speculații, speculații care oricât de veridice ar putea părea la un moment dat, pot aduce o nedreaptă incriminare a unei persoane. Pentru că știți prea bine că una este să greșești din prostie și altceva din rea intenție. Iar a pune o vină mai mare decât cea demonstrabilă unei persoane, nu face parte tocmai din tiparul comunist, pe care-l tot condamnăm cu atâta asiduitate?
De aceea, eu prefer să mă mențin în postura naivului, decât să intru în cercul vicios al prezumțiilor de vinovăție.
De pildă, a afirma că respectivele citate sunt „evidente falsuri”, înseamnă a face încă un proces de intenție unor persoane, de data aceasta responsabililor cărții „Cuviosul Ioan cel Străin. Din arhiva Rugului Aprins”, în frunte cu prof. Gheorghe Vasilescu, dl. Sorin Dumitrescu și în secundar cu pr. Sofian Boghiu.
Desigur, vă puteți demonstra simplu afirmațiile, confruntând ediția tipărită cu scrisorile originale, și atunci v-aș fi recunoscătoare că mi-ați deschis ochii.
Până atunci însă, eu merg pe principiul prezumției ne nevinovăție.
Că tot am pornit polemica, v-aș fi recunoscător dacă m-ați putea ajuta să procur varianta scanată a interviului cu pricina din Franța, ori dacă puteți să-mi indicați o sursă de unde pot consulta acel interviu. M-ar ajuta mult în demersul site-ului.
Sărut-mâna!
Întrebarea a fost retorica. Complet NESEMNIFICATIVA.
Dar banuiesc ca nu cunoasteti faptul istoric al banchetului de adio oferit de Patriarhul Justinian tanarului Andrei Scrima (care pleca oficial a doua zi in Elvetia), banchet la care a participat si Gh. Gh. Dej.
Observ ca nu v-ati intrebat prin ce minune securista a ajuns de la un detinut sovietic schingiuit o scrisoare traversând granita URSS, epistola in care el scrie ca a fost torturat?
Nu știam de acest fapt istoric, cum de altfel nu cunosc multe altele. Însă vă mulțumesc că mi l-aț relatat și am să mai fac o rugăminte către dumneavoastră, să-mi indicați un izvor istoric care consemnează acest eveniment, dacă există.
Nu mi-am pus întrebarea respectivă pentru că, din câte știu, părintele Ioan a fost anchetat pe teritoriul României de autoritățile sovietice, în Constanța, deci scrisorile nu aveau ce graniță să treacă.
Principial vorbind, sunt de acord cu dumneavoastră că dintr-un loc de schingiure nu sunt lăsate să iasă informații despre relele tratamente.
Numai că scrisorile despre care vorbim sunt datate în ianuarie 1947!, când regimul de închisoare încă nu se bestializase, ci se făcea trecerea de la vechiul regim de detenție „burghezo-moșie resc” spre cel de factură stalinistă. Cel puțin corespondența era acceptată ca în vechiul regim, căci abia începând cu 1948 s-a schimbat situația și la acest capitol. Să nu uităm și faptul că pe teritoriul României încă mai era prezentă comisia aliată de control, care era implicată în procesul de repartiere a părintelui Kulîghin.
Încă odată, dacă pretindeți că cele două scrisori sunt falsuri, atunci falsurile sunt imputabile responsabililor de carte. Însă statura morală a acestor responsabili nu ne recomandă să-i suspectăm că s-ar fi pretat la așa ceva.
În fine, știu că nimic din ce-am spus până acum nu vă convinge, la fel cum nici eu nu sunt convins deloc de versiunea dumneavoastră, iar până la proba contrarie a confruntării cu originalele putem polemiza mult și bine pe această chestiune, că tot degeaba.
Însă, până să ne mai „auzim” eu vă doresc o zi cu inima senină!
Cum l-ati fi putut DVS, d-le A.N. Petcu impiedica pe batranul Staniloae sa relateze povestea cu Scrima sau cum va ganditi ca se putea impiedica publicarea spuselor eminentului teolog in vremurile internetului cand CENZURA nu mai functioneaza ca inainte de 1990.
Oricum, povestea apare indirect confirmata, cred, de contrafacerea acelor scrisori in care Culaghin se vaita ca a fost batut, ca cititorul sa-si imagineze ca Securitatea a asteptat 12 ani tot vrand sa-i aresteze pe cei mentionati de Scrima in 1958.
RSS pentru acest articol.