”Chipul său de o blândețe de sfânt îmi apare și astăzi, după mai bine de jumătate de veac”

Adesea, legat de biografia cuiva se folosește sintagma ”era născut să fie așa ceva”. Nu găsesc alt cuvânt, nici de data asta care să-l definească pe acest profesor al nostru, din primii doi ani de seminar. Era născut să fie călugăr și chiar mai mult decât atât, dacă ar fi să ținem seama de treptele la care îl putea duce călugăria. În memoriile sale, Gala Galaction, pseudonimul literar al părintelui Grigore Pișculescu, scrie despre tânărul călugăr întâlnit la Mânăstirea Antim din București: ”6 august 1940 (marți)… între ucenicii mei călugări, am făcut azi Sfânta Liturghie. A predicat arhimandritul Benedict Ghiuș, un bun viitor vlădică al Bisericii noastre.”*

Ar fi de prisos să mai spun că nu a ajuns niciodată ”vlădică” adică episcop, cu toate că a fost ales la Bălți, în Basarabia de către Colegiul Electoral Bisericesc format din membrii Sfântului Sinod, sub președinția patriarhului Nicodim. Autoritatea politică însă, și-a băgat coada: e vorba de regimul mareșalului Antonescu – nu l-a confirmat. Dumnezeu l-a păzit și a scăpat cu viață. Dacă l-ar fi găsit bolșevicii la întoarcerea frontului, în mod sigur l-ar fi omorât. Odată cotropită Basarabia, Biserica a avut de suferit și prin slujitorii ei.

Ar fi bine ca o teză de licență sau cineva să ”scormonească” arhivele și să scoată la lumină martirajul acestei Biserici a Basarabiei de sub dominația bolșevică. Toate lucrurile acestea aveam să le aflu mult mai târziu. Toți discutau în șoaptă. Erau lucruri care nu se spuneau, mai ales unor copii sau adolescenți, așa cum eram noi atunci. Mai târziu, voi afla că numele părintelui Benedict Ghiuș este legat strâns de Mânăstirea Antim al cărui stareț și duhovnic a fost o bună bucată de timp: 1945-1947. În această perioadă, Antimul avea în persoana sa nu numai un stareț cultivat la cele mai înalte universități europene, ci și un caracter nobil care imprima o atmosferă încărcată de o remarcabilă ținută morală.

Numele său era indisolubil legat și de ”Rugul Aprins” – acea mișcare de revigorare a vieții religioase care lâncezea, mișcare ce urmărea crearea unei legături vii între Biserică și intelectualitate. Încă de la începuturile sale, în jurul anului 1940, Rugul Aprins avea adunați în jurul lui și al inițiatorului său Sandu Tudor (pseudonimul lui Alexandru Teodorescu), personalități ca : Benedict Ghiuș, Dumitru Stăniloaie, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Alexandru Elian, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Andrei Scrima, Ion Marin Sadoveanu și alții, reprezentând floarea intelectualității creștine a epocii.

S-a născut și a trăit într-un loc și un timp care i-au fost mai mult decât potrivnice. Socotim că orice națiune care prețuiește cultura și pe oamenii săi de cultură s-ar fi mândrit cu un asemenea om, cărturar și preot. Ca și Mircea Vulcănescu și ca mulți alții ca ei, nu a putut părăsi țara în afara căreia nu și-ar fi găsit rostul. Poate pe linie teologică, doctrinară, ar fi devenit asemenea părintelui Stăniloaie, un savant, iar printre românii exilați ar fi fost socotit la fel cu Brâncuși, Enescu, Ionesco și mulți alții știuți și neștiuți. Dar… nu s-a lăsat dus.

Născut în comuna Domnești, jud. Vrancea în anul 1904, din părinți profund atașați de Biserică, tânărul Vasile – după numele de botez, strălucește la învățătură și după gimnaziu, urmează Seminarul Sf. Andrei din Galați. După primul an la Facultatea de Teologie București, este trimis de Patriarhul Miron Cristea, (așa cum a făcut și cu viitorul Patriarh Justin Moisescu), în Franța ca bursier La Facultatea de Teologie Catolică din Strasbourg pe care o absolvă în 1936. Acolo, i-a avut ca profesori pe A. Bertholet și Dennefeld, somități ale vremii. În afară de limbile clasice – greaca și latina pe care le studiase din seminar, își însușește germana, engleza și franceza.

În paralel cu teologia, a făcut studii de sociologie și filosofie fiind interesat de scrierile lui Henri Delacrois, Georg Dumas, ale lui Emil Durkheim și Henri Bergson. Având aplecarea spre mistica Sfinților Părinți, aici are ocazia să-i studieze și să se lase atras de misticii germani Meister Eckhart și Angelus Silesius. Prin opera lor, îi cunoaște și pe cei francezi: Henri Bremont și Maurice Blondel, ca și pe rușii Nicolai Berdiaev și Paul Evdochimov. În bibliotecile acestei universități, îi redescoperă pe Părinții teologiei ortodoxe Dionisie Areopagitul, Evagrie Ponticul, Maxim Mărturisitorul, sau Sfântul Simeon Noul Teolog, Nicodim Aghioritul, Vasile de la Poiana Mărului și Paisie de la Neamț. Mulți dintre aceștia erau traduși numai fragmentar în limba română. Traducerile Sfinților Părinți, adevărată operă a Bisericii noastre va începe mult mai târziu, prin truda Preafericitului întru adormire Patriarhul Justin Moisescu, pe timpul când era Mitropolit al Moldovei, timp total neprielnic pentru Biserică, muncă titanică ce continuă și astăzi.

Anul 1934 marchează în viața tânărului Vasile Ghiuș încredințarea întregii sale ființe lui Iisus Hristos. Se călugărește la Mânăstirea Chițcani, județul Tighina din Basarabia, primind numele de călugăr Benedict. Mitropolitul Basarabiei Gurie Grosu îl hirotonește ierodiacon și-l aduce la Mitropolia de la Chișinău. În anul următor, împreună cu un grup de monahi care studiaseră în Occident întemeiază societatea ”Prietenii Misiunilor”. Tot acum, este trimis cu o bursă în Germania, la Academia Monahală din Mânăstirea Benedictină Maria-Laach, unde se studia ortodoxia. După șase luni petrecute acolo, va mărturisi într-o scrisoare către un prieten: ”Așa de multe, adânci și noi lucruri am aflat în această Academie monahală, că ani de-a rândul aș dori să o frecventez de aș putea”.

Întors de la studii la Mitropolia Basarabiei, același Vlădică Gurie Grosu îl hirotonește întru ieromonah, rămânând pentru puțin timp aici. Urmașul la Mitropolia Bucovinei I.P.S. Visarion Puiu îl trimite din nou, la Strasbourg, ca preot capelan ortodox ”în folosul și sprijinul studenților români” care studiau acolo. Atât în timpul studiilor, cât și după acestea, desfășoară o muncă de publicare a crezurilor sale la revistele timpului: ”Misionarul”, ”Luminătorul din Chișinău”, ”Glasul monahilor”, ”Cuvânt bun” și altele. Datorită acestei activități, episcopul Hotinului Tit Simedrea îl hirotesește în treapta de protosinghel, iar Sfântul Sinod îl înalță la cea de arhimandrit.

Anul 1940 însemna, atât pentru țară cât și pentru Biserică, o sfâșiere a unui teritoriu însemnat și a câtorva milioane de frați întru credință. Părintele Benedict se refugiază la București, la Mânăstirea Antim. Patriarhul Nicodim îl numește preot slujitor, duhovnic și predicator la Catedrala Patriarhală. După refuzul regimului Antonescu de a-l numi episcop, la numai o lună i se impune să părăsească Antimul. Episcopul Aradului Andrei Magier îi oferă un fel de azil angajându-l ca profesor la seminarul de acolo. După un an, participă la un concurs la Facultatea de Teologie din București, unde obține postul de asistent universitar, iar în 1946, obține titlul de doctor în teologie cu teza ”Taina răscumpărării în imnografia Bisericii Ortodoxe”**.

După trei ani, în 1949, tânărul Patriarh Justinian Marina îl numește vicar administrativ pentru sectorul cultural, misionar, de învățământ teologic și mânăstiresc. Tot atunci, este numit Stareț al Mânăstirii Antim. După persecuțiile din partea regimului Antonescu, vor veni cele ale regimului comunist ateu și brutal pe care le va simți ca pe un pahar al suferinței care trebuia băut până la fund. S-a văzut silit la o serie de compromisuri pe care le refuză preferând un surghiun la Mânăstirea Neamț.

Acolo aveam să-l cunoaștem fiindu-i elevi. Cu toate că ne-a fost profesor doar primii doi ani, chipul său de o blândețe de sfânt îmi apare și astăzi, după mai bine de jumătate de veac, înainte. Ne preda un obiect care făcea parte din ”Studiul biblic” al Noului Testament: ”Explicarea Evangheliei” – în casa I-a și ”Explicarea Apostolului” – în clasa a II-a. Îmi stăruie în minte o întâmplare pe care îndrăznesc să o povestesc și care mi-a marcat o bună parte din carieră: după corectarea tezelor, a remarcat-o pe a mea spunându-mi: ”Tu ai să vorbești frumos când vei predica; ai grijă și nu-ți îngropa talantul!” Nu știu dacă înțeleg și evaluează pedagogii sau psihologii, cât poate însemna o astfel de încurajare pentru un puști de 15 ani! Din câte am trăit și am învățat de la școală sau de la viață, am uitat multe ; vorbele părintelui Benedict însă, mi-au rămas ca îndemn, încurajare și uneori, prilej de autocritică.

Când am trecut în clasa a III-a venind din vacanță, nu l-am mai găsit la Seminar și nu l-am mai văzut niciodată. După plecarea de la noi, a fost numit Stareț la Schitul Darvari din București, iar la 14 iunie 1958, părintele Benedict Ghiuș a fost arestat împreună cu alți 15 membri ai grupului care formau ”Rugul Aprins”. Este judecat și condamnat de Tribunalul Militar București la detenție pe viață. După recurs, i se modifică pedeapsa: 18 ani de muncă silnică. A executat șase, până la grațierea generală.

A cunoscut în cei șase ani Aiudul, Jilava și Salcia. În 1964 este eliberat.

Unul din monografii ”Rugului aprins” scrie despre momentul acesta: ”Anii de închisoare nu i-au afectat personalitatea rămânând același suflet delicat, lipsit de ambiții omenești, toate răutățile neatingându-i spiritul cultivat la înaltele școli de teologie ”.

Noi credem, avem convingerea că înaintea oricărei culturi, cea care l-a păstrat a fost credința jertfelnică cu care a plecat de acasă și de care nu s-a îndoit. […]

Atât cât a trăit la Neamț, ca unul dintre prietenii și admiratorii părintelui Pogonat, personajul nostru principal a împărțit cu el surghiunul, ca doi purtători ai crucii lui Hristos. Adesea îi vedeam plimbându-se pe aleea mărginită de brazi a Vovideniei. Drumeagul acesta trecea prin fața casei fostului Mitropolit al Bucovinei Visarion Puiu – cel care îl trimisese la Paris pentru a fi sprijinul tinerilor teologi români de pe meleaguri străine, el însuși acum, ajuns urmărit de regimul comunist, fugar și pribeag la Paris. Acestei case, acum deja i se spunea ”a lui Sadoveanu” . De cele mai multe ori, părintele Benedict – poate în numele acelei sfinte prietenii și recunoștințe care îl lega de Vlădica Visarion Puiu – slujea des la acest schit Vovidenia, cu o deosebită bucurie pe care o mărturisea, așa cum atestă martorii acelor vremuri. Sigur că un fir nevăzut îl lega de ierarhul său, mai surghiunit și mai trist ca el. Acest loc îi fusese atât de drag ierarhului rătăcitor, până la a-și ridica o casă proprie alături de schit. Acolo avea de gând să se retragă la bătrânețe.*** […]

În felul său, părintele Benedict Ghiuș era un peripatetic și un meditativ. Pleca ”apostolește” de unul singur, până la schiturile Icoana, acolo unde va fi surghiunit părintele Petru prietenul său, ori la Pocrov – cea mai frumoasă așezare mânăstirească ce mi-a fost dat să văd. Adeseori, cei doi surghiuniți pe aceste meleaguri se odihneau după drumul lung, în ”Poiana lui Pahomie” fostul Episcop de Roman și ctitor al schitului.

Dar părintele Benedict mai avea alți doi prieteni: frații Vasilache. În una din excursiile cu clasa I-a, l-am cunoscut pe părintele Vasile surghiunit și el aici. Fusese primul între predicatorii Patriarhiei Române, pe timpul Patriarhului Nicodim. Peste câțiva ani, aveam să aflu că acesta ”a plecat” în America. Fratele său Haralambie care fusese un timp starețul Mânăstirii Neamț, avea să sfârșească în închisorile comuniste.

(Pr. Ioan Gherasim – Petru Pogonat. Meditațiunile unui călugăr surghiunit, Editura Conta, Iași, 2009, pp. 72-80)

*Gala Galaction, Jurnal, Ed. Minerva, 1977, vol II, p.313

**Pentru datele biografice ale părintelui Benedict, ca și o parte din citate, am folosit teza de licență a părintelui medic Virgil Cazan ”Mișcarea duhovnicească Rugul Aprins”, ASA București, 2007 tipărită cu ocazia Centenarului Bisericii Sfântul Silvestru, noiembrie 2007.

***În arhivele Bisericii se păstrează cererea ierarhului și aprobarea patriarhului Iustinian de construcție unui cavou în care urma a fi îngropat Mitropolitul Visarion Puiu, în cimitirul schitului Vovidenia.