vezi galerie foto (8 foto)
Pr. Benedict Ghiuş
"Cea mai cumplită persecuție împotriva Bisericii este nevrednicia propriilor ei slujitori"
  • 21 Octombrie 1904
  • Domnești, Vrancea
  • monah
  • 6 ani
  • Jilava, Aiud, Galați, Ostrov
  • 12 Iunie 1990
  • Mănăstirea Cernica
    • Benedict Ghiuș, duhovnicul inimii
    • Taina răscumpărării în imnografia ortodoxă
    • În ce condiții ne putem împărtăși?
    • Scrieri I. Predici și îndrumări omiletice

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Nu ştiu când, unde şi în ce împrejurare tatăl meu l-a cunoscut pe părintele Benedict Ghiuş. Ştiu numai că acesta a fost pentru mine oprezenţă vie şi pregnantă care a intrat în conştiinţa mea încă din anii copilăriei drept un component al familiei. De ce? încă din acei ani îl vedeam deseori; el a fost duhovnicul întregii noastre familii, deci inclusiv al meu, iar în deplină înţelegere cu tatăl meu şi mama mea s-a ocupat de educaţia mea religioasă în spiritul dreptei credinţe.

Venea deseori la noi în casă, unde participa la lungi discuţii cu tata şi prietenii lor comuni sau lua masă împreuna cu familia mea. Îl întâlneam apoi la biserica Mănăstirii „Antim Ivireanu”, unde slujbele liturgice ţinute de el erau momente de concentrare şi de bucurie sufletească, chiar pentru preadolescenta prea puţin bisericoasă care eram.

El se impunea printr-o ţinută de o distincţie senorială: era înalt de statură, uscăţiv, simplu şi măsurat în mişcări, avea o privire directă şi atotcuprinzătoare, nu iscoditoare, ci prietenoasă, era stăpân de sine, dar nu dominant, rezervat şi totuşi cordial. Mă impresiona. Îl vedeam parcă desprins din galeria celebrilor cavaleri medievali ai „Mesei Rotunde”. Şi dacă făceam mental această asociere era şi pentru faptul că în casa noastră adesea se vorbea admirativ despre el şi despre anii petrecuţi de el în Franţa, la Universitatea din Strasbourg, unde îşi desăvârşise studiile teologice.

De fapt, nobleţea ţinutei sale - aceasta o voi înţelege mult mai târziu - nu o datora decât parţial şederii în străinătate; ea era pecetea autenticităţii vieţii sale duhovniceşti şi o moştenire spirituală şi fizică de la părinţii săi din satul de altă dată, satul de răzeşi.

În afară de aceste trăsături evidente la prima vedere pentru oricine, părintele Benedict mai era dăruit şi cu alte calităţi deosebite: pe faţa lui era în permanenţă un zâmbet senin şi dezarmant, vorba sa era dulce şi uşor şoptită şi totuşi clară; purtarea sa era discretă ceea ce îl făcea să fie respectat, dar şi iubit. Nu era nici dojenitor, nici moralizator independent de situaţia în care mă aflam mai mult sau mai puţin potrivită vârstei. Iradia o blândeţe, o înţelegere şi o dorinţă de conciliere care mă îndreptau fără contrarieri pe calea cea bună. Era atât de reconfortantă atitudinea lui că ajunsesem să îl văd ca pe o întruchipare a apelului hristic: „Lăsaţi copiii să vină la Mine”.

Aceasta a fost imaginea părintelui Benedict care s-a conturat în mintea mea încă din adolescenţă şi am păstrat-o nemodificată până astazi când scriu aceste rânduri, iar anii care au trecut nu au contrazis-o, dimpotrivă au împlinit-o în profunzime.

În anii maturităţii mele i-am descoperit o înţelegere aparte a trăirilor şi a slăbiciunilor sufletului omenesc, o înţelegere care depăşea, cred eu, pe aceea a unui psihiatru profesionist, şi la care ajunsese ca urmare a nenumăratelor sale întâlniri cu oamenii şi, în deosebi, prin cunoaşterea şi retrăirea în sinea sa a poveţelor date în scrierile părinţilor Bisericii şi în filocalii. Înţelegerea sa nu era rece, indiferentă, ci atentă şi dublată de compasiune, de dragoste caldă faţă de oameni. Această abordare umană, atotînţelegătoare, era, după cum spunea tata, un rezultat al unei lucrări duhovniceşti personale şi perseverente şi un dar primit de la Dumnezeu. Ea se exprima în vorbirea sa cumpănită, se transmitea prin tonalitatea egală a vocii sale şi, în acelaşi timp, prin undele privirii sale limpezi şi calme care inspirau încredere totală aceluia care i se spovedea. Se adaugă, la toate acestea, discreţia şi probitatea exemplare în relaţiile cu semenii săi şi devenite de notorietate. Era un om echilibrat: seninătatea chipului său o spunea, iar gesturile lui pure, reduse la minimum o confirmau căci tot ceea ce făcea izvora dintr-un calm interior, calmul aceluia care se roagă neîntrerupt şi iartă greşalele greşiţilor.

Este evident că acest portret s-a împlinit treptat-treptat de-a lungul anilor, însă cred că forma completă şi defintivă nu am realizat-o decât atunci când am evocat momente trăite care să îl ilustreze. Bineînţeles că cele mai elocvente au fost pentru mine şi cele mai recente, şi anume cele petrecute în anii ’6o-’7o, după eliberarea din închisoare atât a sa, cât şi a tatălui şi fratelui meu, când asemenea unei reînvieri relaţiile duhovniceşti s-au reînnoit cu bucurie. Cu ochii minţii văd şi acum reluarea vizitelor părintelui Benedict la părinţii mei, în apartamentul lor din Str. Vasile Lascăr nr. 23-25 din Bucureşti; intra în casă cu paşi mici şi se oprea lângă uşa de intrare în holul care dădea către camera de zi, făcea o metanie şi o cruce, la început la icoana „Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus”, unde ştia că tata îşi făcea rugăciunile zilnice, şi avea o candelă cu ulei de care numai el se îngrijea, apoi se îndrepta spre icoana „Rugul aprins al Maicii Domnului”, aflată pe peretele opus intrării, făcând aceleaşi închinăciuni, şi, în sfârşit, se închina îndelung la icoanele pe glajă puse de tata pe pereţi şi pe blidarele ardeleneşti din casă, şi îşi încheia intrarea prin a ne binecuvânta pe noi toţi ce ne aflam în casă. Era un ritual care se repeta la fiecare vizită şi ne lumina inimile şi locuinţa.

Imaginea părintelui Benedict se întregeşte când rememorez vizitele mele la bisericile unde el făcea slujba religioasă sau la mănăstirile în care trăia. Îl revăd sub bolţile bisericii lui Constantin Şerban Basarab de pe Dealul Mitropoliei, unde îl căutam de câte ori mă duceam la şcoala de muzică din Str. Principatele Unite, fie pentru lecţiile de pian pe care le predam acolo, fie ca să conduc proprii mei copii la cursurile şcolare. În acea biserică părintele Benedict era o prezenţă nelipsită în toate zilele săptămânii: îl găseam înconjurat de credincioşi sau citindu-le rugăciuni, sau spovedindu-i, sau el însuşi în rugăciune. În penumbra bolţilor bisericii apăreau atât de diafan, încât se confunda cu icoanele pictate pe ziduri.

Îl revăd, de asemenea, în căsuţa de pe malul Lacului Cernica, din incinta aşezării mănăstireşti cu acelaşi nume. Căsuţa părintelui Benedict îmi era bine cunoscută de multă vreme. Îmi vorbiseră deseori despre ea tata şi Ştefan Todiraşcu, ambii fiind găzduiţi în ea de câte ori făceau retrageri de rugăciune la mănăstire. Bineînţeles, o cunoşteam şi eu în urma vizitelor pe care le făceam spre a discuta cu părintele, cerându-i un sfat sau spovedindu-mă. Dintr-un mic hol de intrare se deschideau două camere: la dreapta o cameră mică şi la stânga o cameră mare, ambele având ferestrele spre lac. Camera din dreapta era simplu mobilată: un pat călugăresc, o bibliotecă, plină-vârf cu cărţi de teologie, filosofie, istorie şi cărţi diverse cu dedicaţii de la autorii lor, iar pe pereţi icoane pictate autentice. Camera aceasta mai servea drept sală de aşteptare - cel puţin pentru mine şi ai mei - atunci când mergeam la spovedit cu toata familia. Camera din stânga oferea părintelui spaţiul necesar organizării mobilierului său de lucru: un birou pe care erau câteva cărţi, foi, manuscrise, un bloc de hârtie albă, stilouri, pixuri, creioane, o masă largă plină de cărţi, unele deschise altele închise, dar cu fişe şi semne de regăsire, o bibliotecă şi ea plină de cărţi, câteva scaune şi, desigur, o candelă aprinsă şi icoane. Aici părintele primea pe vizitatori şi spovedea, şi tot aici lucra. Îmi aduc aminte că în perioada când pregătea diortosirea şi îmbogăţirea textului „Proloagelor” pentru o ediţie nouă, camera era tixită de cărţi deschise şi cu semn între pagini, de cutii pline cu fişe de însemnări, încât cu greu mai se găsea un loc liber pentru ceaşca de cafea sau farfurioara de dulceaţă, servite nouă de părinte. Deşi „acasă la el” şi cu sănătatea slăbită, părintele Benedict era, ori de câte ori îl vizitam, în anteriul călugăresc închis până la gât, iar capul îl avea acoperit de potcap.

Părintele Benedict era un om deosebit nu numai pentru noi, familia Mironescu dar chiar şi pentru obştea monahicească. Şi aş vrea să ilustrez acest fapt cu următoarea amintire. Îmi făcusem obiceiul ca de câte ori mă duceam la dânsul, la mănăstirea de la Cernica, mai întâi îl căutam pe părintele Nicodim Bujor, chiar înainte de a intra în biserică şi a mă închina. În familia mea, părintele Nicodim se bucura de o preţuire aparte, pentru calităţile sale duhovniceşti şi omeneşti: săritor la nevoile altora, generos până la totala sa deposedare, rugător încercat. El a fost cel care cu zeci de ani în urmă îl îndreptase pe tatăl meu către părintele Ioan cel Străin (Ivan Kulâghin). Chilia părintelui Nicodim se afla în clădirea dintre latura nordică a bisericii şi intrarea principală în mănăstire, deci era în drumul meu care ducea spre biserică şi apoi spre căsuţa părintelui Benedict. Dacă configuraţia acestui parcurs uşura accesul la chilia părintelui Nicodim, bucuria vie şi recofortantă, cu care el mă primea, mă scotea din lumea gândurilor mele şi mă pregătea sufleteşte pentru vizitele ce urmau. Îl găseam de obicei în tinda chiliei, iar când nu era acolo îl căutam la racla cu moaştele Sfântului Calinic, unde, în genunchi, se ruga zilnic, ore întregi, într-o stare de concentrare, cred eu, vecină cu extazul. Părintele Nicodim era un om gingaş şi visător care trăia retras în rugăciune şi în compania spirituală a marilor dispăruţi ai istoriei noastre naţionale, pe care îi invoca neostenit spre salvarea neamului nostru şi ocrotirea Bisericii Ortodoxe. Ajunsă lângă racla sfântă, călugării din biserică ştiau pe cine căutam şi, din bunăvoinţă faţă de mine şi cu înţelegere faţă de părintele Nicodim, îl readuceau pe acesta cu blândeţe în prezent. Surâdea ca un copil când ne vedea, şi dragostea pentru noi i se citea pe faţă. Era dornic să ne împărtăşească gândurile sale. începea să ne vorbească, dar după puţin timp se oprea, ne binecuvânta şi încheia întrevederea noastră, spunând mai întotdeauna acelaşi îndemn: „Copii ai măritului Alexandru-Codin, nu îl uitaţi pe Părintele Benedict! Duceţi-vă la el să vă spovediţi şi să vă citească o rugăciune! Asupra lui este Harul lui Dumnezeu!”.

Părintele Benedict făcea spovedania într-un fel aparte de al altor preoţi pe care i-am cunoscut: nu era un dialog cu întrebări şi răspunsuri, niciun chestionar asupra respectării poruncilor dumnezeieşti şi bisericeşti. Şi nicio verificare a cunoaşterii şi combaterii tuturor categoriilor de păcate. Ea era o conversaţie vie pe care el o ghida. Mă îndemna să îi vorbesc despre necazurile, nemulţumirile, neînţelegerile şi neputinţele mele. Apoi el comenta ceea ce îi spusesem mai înainte, mă îndrepta pas cu pas spre un făgaş salvator, făcându-mă să înţeleg ceea ce nu reuşisem să împlinesc în relaţiile mele cu oamenii şi în comuniunea cu Dumnezeu. Aş putea spune că spovedania la părintele Benedict era, folosind o expresie curentă astăzi, o şedinţă de psihanaliză, făcută sub acoperământul lui Dumnezeu, în care gândurile care mă separau de oameni, mă dislocau sufleteşte şi se transformau în păcate, se risipeau sub puterea spovedaniei şi a rugăciunii sale. Alteori discuţia noastră căpăta un caracter cultural şi ieşea aparent din sfera vieţii mele strict personale, dar cu toate acestea mă reflecta. Îmi propunea astfel să-i vorbesc despre un eveniment care m-a impresionat sau despre o carte recent citită, ori să îi spun părerile mele despre un spectacol, un concert sau o expoziţie, de curând frecventate. Îmi aduc aminte cu emoţie de o asemenea discuţie purtată pe marginea filmelor realizate de Tarkovski. Realmente, am fost surprinsă că el văzuse „Rubliov” şi „Copilăria lui Ivan” şi că, dincolo de subiectul şi imaginile acestora, descifrase o istorie a suferinţei umane şi decriptase mesajul lor creştin. Mai impresionată am fost însă de comentariul său la filmul cu un titlu care mi se pare ciudat, şi anume „Stalker”, pe care l-am văzut, stimulată de explicaţia dată atunci, de-abia în Elveţia cu mulţi ani mai târziu. Părintele Benedict vedea în acest film de Tarkovski o parabolă de esenţă creştină, despre dificultăţile parcursului care duce spre adevărata credinţă şi totodată despre necesitatea de a avea un ghid, pe ideea că dacă pentru orice drum pe care vrei să-l parcurgi, dar nu îl cunoşti, ai nevoie de un ghid, cu atât mai mult acesta este necesar pentru acel parcurs care este încărcat de valenţe spirituale, dar şi plin de capcane, pericole mortale, eşecuri, avarieri, ruine. Dânsul vedea acest film ca pe o ilustrare a învăţăturilor din „Pateric” şi din „Filocalia Sfântului Ioan Scărarul”.

Tactul de a conduce o discuţie în spiritul dreptei credinţe, cultura sa generală bogată, însă niciodată arătată în mod ostentativ, dar care transpărea la fiecare cuvânt, şi mai ales din felul său firesc, măsurat şi condescendent de a vorbi îl făceau respectat nu numai de mine şi de credincioşii care îl vizitau, ci chiar şi de forurile eclesiastice. Dovadă pentru mine a fost că acestea au vrut către sfârşitul anilor 1960 să îi valorifice darurile de interlocutor în dialogul pe care îl începuseră cu bisericile româneşti din diaspora. Cu un curaj politic puţin obişnuit pentru acele vremi, ele l-au desemnat pe părintele Benedict, abia ieşit din închisoare, spre a fi trimisul lor în Europa Occidentală.

Când tata ne-a vorbit despre misiunea încredinţată părintelui Benedict, a făcut-o cu o anumită grijă. În pofida încrederii nemărginite în capacitatea părintelui, dar şi în virtutea dragostei pe care o nutrea faţă de el, tata îşi mărturisea ferma sa convingere că acestuia i s-a dat sarcina dificilă de a concilia ireconciliabilul. La remarca tatei, reacţia mea a fost, în acel moment, promptă şi i-am spus cu hotărâre că părintele trebuie să refuze spre a nu se compromite. Promptă a fost şi replica tatei, însă lungă şi explicativă; el mi-a deschis ochii asupra dimensiunii duhovniceşti a sarcinii dată părintelui şi a insistat îndelung asupra atitudinii constante de onestitate şi devotament a acestuia faţă de Biserica Ortodoxă. „NU uita, mi-a reamintit tata atunci - părintele este călugăr şi se află sub ascultare”. Şi mi-a mai spus: „El are datoria morală, datorie mare şi grea, ca din dragoste pentru Dumnezeu să dea ascultare oricărei porunci primită de la superiorii săi”. Şi a mai adăugat: „Părintele ştie prea bine că Biserica este corpul lui Iisus Hristos pe pământ şi ei nu trebuie să i se impute slăbiciunile oamenilor care în mod temporar o reprezintă într-un loc sau într-altul. Şi mai este ceva, părintele Benedict crede că în numele acestei Biserici dialogul poate să fie benefic”.

La aceste cuvinte ale tatei, recitindu-le acum, când le scriu după mulţi ani, am găsit că asemănarea - pe care o făcusem cu mult timp în urmă - a părintelui Benedict Ghiuş cu cavalerii „Mesei Rotunde” din celebra operă literară a Evului Mediu, a fost o intuiţie fericită a adolescenţei. Părintele a fost cu adevărat un senior al Bisericii Ortodoxe, un cavaler pur sufleteşte, şi în acelaşi timp un model de virtute monahală, care şi-a închinat viaţa slujirii bisericii lui Iisus pe pământul românesc.

Mai am însă o amintire vie şi pilduitoare despre înţelepciunea părintelui Benedict, amintire redeşteptată în anul 2004, în împrejurările pe care, ca şi amintirea, le prezint în continuare.

În preajma intrării la tipar a unui volum de articole scrise de tata în peste două decenii de activitate jurnalistică, în perioada anilor ’30-’50 din secolul trecut, am primit un apel telefonic de la Virgil Cân- dea, bunul prieten al familiei mele, care mi-a cerut să scriu „un cuvânt înainte” pentru acest volum. Cum el mă sprijinea să îl editez şi deci fiind cel mai în măsură să ştie ce trebuia să scriu pentru prefaţă, mi-a sugerat tema „cuvântului”, şi anume să spun cititorilor ce m-a determinat să sacrific timp, bani, propriile interese familiale şi profesionale pentru a pune în circulaţie publică vreme de peste 15 ani o bună parte din opera filosofică şi literară a lui Alexandru Mironescu. Şi a adăugat atunci, ca încheiere a apelului său, că acest „cuvânt înainte” scris de mine va fi şi un bun exemplu de devotament filial, demn de a fi relatat într-o lume dominată de orgolii şi ahtiată de bunuri şi avantaje materiale.

Am fost foarte surprinsă de tema propusă şi de ţelul pedagogic urmărit. Pentru mine cuvântul devotament avea sensul de a consacra viaţa, forţele şi interesele esenţiale individuale unei cauze sau unei persoane din afara familiei, nicidecum rudelor. Ştiam de sacrificiul eroilor pe câmpul de luptă, de devotamentul medicilor „fără de arginţi” faţă de bolnavi sau de abnegaţia marilor sihastri întru în- dumnezeire. De devotamentul părinţilor faţă de propriii lor copii şi de devotamentul copiilor faţă de părinţii lor nu ştiam; la noi în casă nu se vorbea despre aşa ceva, pentru că grija unora faţă de ceilalţi era o datorie morală creştinească şi o dovadă a dragostei noastre. Or, tot ceea ce făcusem pentru publicarea operei tatălui meu era în ordinea firească a relaţiilor normale dintre părinţi şi copii într-o familie de creştini. Cum nu mă vedeam într-o poziţie eroică de devotament filial, i-am spus atunci lui Virgil Cândea că accept tema lui pentru prefaţă, cu condiţia ca şi el să accepte să scriu istoria adevăratei mele motivări de a publica pe tatăl meu, pe Al. Mironescu. Iat-o, aproape exactă, ca formă, de aceea pe care i-am spus-o atunci la telefon. Trebuie însă să precizez că, din păcate, istoria mea odată fiind scrisă, nu a mai fost publicată, proiectul meu editorial căzuse. Deci, iată motivarea mea care îşi are obârşia în ultima mea conversaţie, faţă către faţă, cu duhovnicul meu, cu părintele Benedict.

Cu un an înainte de moartea sa, tata mi-a dat un pachet mare cu dactilograme şi manuscrise ale lucrărilor sale inedite. Mi le adusese ca să le păstrez, mărturisindu-mi totodată ferma sa convingere că starea politică a acelei perioade de timp se va schimba, mai devreme ori mai târziu, iar noi cei tineri pe atunci vom cunoaşte vremuri mai bune, când scrierile sale încredinţate mie vor putea să fie tipărite, nu spre gloria sa postumă, ci drept o mărturie adevărată a unei generaţii care, în pofida vitregiei circumstanţelor existenţei sale, a rămas fidelă crezului creştin şi tradiţiei spirituale româneşti. Tata a murit în anul 1973, iar moştenirea sa spirituală scrisă, încredinţată mie, a dormit aproape 20 de ani până să reuşesc să o încredinţez treptat-treptat şi parţial tiparului.

Înainte însă de a părăsi ţara, în anul 1980, l-am vizitat la Mănăstirea Cernica pe părintele Bendict Ghiuş, duhovnicul meu şi al familiei mele, pentru ca să îmi dea binecuvântarea sa de despărţire. Cu acel prilej, am vorbit cu dânsul şi despre lucrările tatei aflate la mine şi l-am întrebat ce gândeşte că ar trebui să fac cu ele. Părintele Benedict mi-a răspuns, cu vorba sa blajină, că adevăraţii creştini, cum a fost şi tatăl meu, sunt prin rugăciunile şi faptele lor drepte asemenea unor lumânări care ard spre Cel înalt şi spre luminarea semenilor noştri. Şi dacă vreau să respect cuvântul Evangheliei că „Lumina nu se ţine sub obroc”, trebuie să fac tot ceea ce îmi stă în putinţă spre a le pune la adăpost, în mod provizoriu, iar mai apoi, când vremurile se vor limpezi, să le tipăresc, şi bunul Dumnezeu mă va ajuta, pentru că gândirea tatei a fost, iar prin cele scrise de el rămâne, fără cea mai mică îndoială, o lumină pentru semenii noştri.

Cuvintele părintelui Benedict au fost hotărâtoare pentru tot ceea ce am făcut spre cunoaşterea publică a operei tatălui meu. Oare aş fi putut să nu le respect? Şi rămânând în cadrul comparaţiei, făcută de părintele Benedict, oare aş fi avut eu dreptul, ca adevărată creştină, să sting o lumânare aprinsă în Biserica dreptei credinţe a lui Dumnezeu?

(Ileana Mironescu - În preajma lui Alexandru Mironescu, ediție îngrijită de ierom. Benedict Vesa, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2015, pp. 53-68)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori